Termenul „hipnoză” denotă o interacțiune între o persoană, denumită „hipnotizator”, și o altă persoană, numită „subiect”, în cadrul căreia hipnotizatorul încearcă să influențeze percepțiile, sentimentele, gândirea și comportamentul subiectului, cerându-i să se concentreze asupra ideilor și imaginilor sugerate. Sugestiile pe care le folosește hipnotizatorul diferă de instrucțiunile de zi cu zi, fiind experimentate de subiect sub forma unei relaționări lipsite de efort. Psihologul Michael Yapko studiază, practică și scrie pe larg despre utilizarea hipnozei clinice ca intervenție eficientă pentru tratamentul depresiei de peste 40 de ani. El a sintetizat principalele orientăți teoretice cu privire la fenomenul hipnozei, după cum urmează:
– Hipnoza este imagerie dirijată, adică rezultatul ghidării clientului de către terapeut, în
cadrul unei ședințe bazate pe fantezie;
– Hipnoza este o stare de conștiință modificată;
– Hipnoza este o stare de relaxare;
– Hipnoza este o stare de concentrare prin care subiectul își focalizează atenția asupra uneisingure idei/stimul senzorial, pentru o anumită secvență temporală [1].
De-a lungul timpului au avut loc multe dezbateri cu privire la definiția hipnozei, impunându-se cu precădere două, respectiv cea de „stare de conștiință modificată” și cea de „stare psihologică construită”. Adepții definiției de „stare de conștiință modificată” cred că starea de veghe poate fi transformată în transă hipnotică folosind anumite tehnici de inducție. Această stare de conștiință modificată permite apariția unor fenomene hipnotice precum regresia, amnezia catalepsia etc. De asemenea, starea modificată a conștiinței ajută clientul să actualizeze o capacitate disociativă care există în el dar de care altfel nu este conștient. Teoria neo-disocierii lui Hilgard rezidă în faptul că „există sisteme multiple de control care nu sunt toate conștiente în același timp. În mod normal, aceste sisteme cognitive de control sunt în subordinea unui „ego executiv”, structură centrală de control. Când subiectul intră în hipnoză, o serie de controale și monitorizări sunt înlăturate…”[2]. Cu alte cuvinte, când subiectul răspunde la sugestiile terapeutului, memoria și percepția îi sunt distorsionate, făcând posibilă apariția altor sisteme de control de care altfel nu este conștient. În explicitarea teoriei disocierii, Hilgard utilizează metafora „Observatorului ascuns”, prin care înțelege partea inconștientă a psihismului, care se disociază de partea conștientă în timpul transei hipnotice. „Observatorul ascuns” se separă astfel de experiențele sugerate de terapeut, astfel încât rămâne oarecum obiectiv, permițându-i clientului să participe și să răspundă la sugestii, dar, în același timp, să se observe pe sine în timpul transei [3]. Cea de-a doua teorie care definește hipnoza drept o stare psihologică construită nu este decât o reacție sceptică față de prima. Astfel, această orientare evidențiază faptul că fenomenele hipnotice pot fi exlicabile cu ajutorul conceptelor din aria psihologiei cognitive și sociale (imaginație, atenție, concentrare, relaxare etc.), cu alte cuvinte că hipnoza nu există. Însă de 10 ani încoace, specialiștii în cercetarea și practicarea hipnozei au căzut oarecum de acord cu privire la faptul că hipnoza poate fi definită drept o stare naturală de concentrare și atenție în care capacitatea de a primi sugestii este sporită. Pentru orice om, stările modificate ale conștiinței sunt o parte naturală a vieţii cotidiene. Trecerea de la somn la starea de trezire, visarea cu ochii deschiși sau senzația pierderii timpului când suntem complet absorbiți de o activitate preferată sunt toate exemple moderne de stări modificate de conștiință [4].

[1] Yapko, Michael D. Essentials of Hypnosis. New york, 1995, 8.
[2] Dafinoiu, Ion, Jeno-Laszlo Vargha. Hipnoza clinică. București, 2003, 19.
[3] Dafinoiu, 99.
[4] See American Society of Clinical Hypnosis, 2013.

Se  pare că utilizarea hipnozei în rezolvarea unor probleme de sănătate apare în budism, dar și în alte meditații orientale și tehnici spirituale ale culturilor din India antică și nu numai. Hipnoza își are rădăcinile în istoria antică [1], atunci când egiptenii, spre exemplu, obișnuiau să vindece oamenii în temple, prin intermediul viselor [2],  și observăm că filosofia, literatura și religia abundă în descrieri ale stărilor de transă, denumite adesea „stări extatice”[3]. Între secolele IV-V îH, civilizatia greacă cunoaște existența unor asemenea temple, închinate zeului vindecator Asclepios. Vechii greci credeau că Asclepios putea efectua vindecari miraculoase, prin intermediul preoților, însă numai în somn. Așadar terapia prin somn însemna că vindecarea avea loc in timp ce persoana bolnava se afla intr-o transa profundă, similară somnului, numită incubare, stare în care persoana supusă tratamentului putea rămâne până la trei zile [4]. În vremurile de aur ale islamului, filosoful arab Avicenna [5] a făcut unele observații cu privire la hipnoză, făcând distincția între această stare specială și somnul natural. Astfel, în „Cartea Vindecării”, publicată în anul 1027, Avicenna s-a referit la fenomenul hipnotic ca la o „iluzie de lucru”. Din perspectiva lui Avicenna, o persoană ar fi putut crea unele condiții în mintea altei persoane, făcând-o să accepte realitatea hipnozei [Wael Mustafa Abu Hassan, 2014]. Însă primele informații documentate despre fenomenul hipnotic se cunosc de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atunci când Franz Anton Mesmer a folosit sintagma de „magnetism animal” [6] ca metaforă pentru ceea ce acum înțelegem prin hipnoză. Maemer a devenit celebru în urma descoperirilor sale, care au luat în epocă numele de „mesmerism” [7] . În aceeași perioadă, alți doi cercetători ai fenomenului care azi poartă numele de hipnoză au avut contribuții semnificative. Marchizul de Puysegur a folosit sintagma de „somnambulism artificial”, accetuând  ideea că fenomenele magnetice au fost cel mai probabil obținute în condițiile a ceea ce el a numit „un raport exclusiv” dintre hipnotizator și hipnotizat. La rândul lui, abatele Jose Custodia di Faria a numit hipnoza „somn lucid” și a atras atenția asupra observației că între 16-20% din populația studiată de el a fost foarte receptivă la realizarea cercetării [8]. Abia în 1843 James Braid (1795-1860), un chirurg din Manchester [9], care a observat aspecte similare cu cele pe care le raportase Mesmer, a folosit pentru prima dată termenul „hipnoză”, cu referire la metaforele propuse de Puysegur și Faria (întrucât termenul provine din grecescul hypnosis=a dormi). El a ajuns la concluzia că stările de transă apar prin utilizarea unor tehnici de fixare a ochilor și închidere a ochilor. În timp, Braid s-a îndepărtat de teoria mesmeriană și a creat un concept psihologic pe care l-a numit „monoideism”, desemnând concentrarea mentală pe o singură idee dominantă, stare în care subiecții sunt sugestibili și își pot concentra atenția asupra unei idei care le influențează comportamentul [Kirsch I., Lynn S.J., 1995]. În aproximativ aceeași perioadă, John Elliotson, președintele Societății Regale Londoneze de Medicină și Chirurgie, a realizat cu succes în jur de 1834 de operatii, în timp ce pacienţii erau sub hipnoză. Un alt contemporan al lui Braid, chirurgul scoțian James Esdaille, a condus aproximativ 2.000 operații (inclusiv amputări) ale unor pacienti aflați sub hipno-anestezie, care au declarat că nu au simțit nicio durere. 

În 1892, Asociația Medicală Britanică (BMA) a comandat  un studiu prin care să se evalueze natura și efectele medicale ale hipnozei şi hipnoterapiei. Membrii comitetului au raportat o deplină satisfacție cu privire la autenticitatea stărilor hipnotice și la eficacitatea utilizării hipnozei în ameliorarea durerii, asigurarea somnului și alinarea multora afecțiuni funcționale. 

În secolul al XIX-lea, a apărut o altă teorie asupra hipnozei, în care metafora somnului a fost corelată cu sugestibilitatea, vizând așadar gradul de sugestibilitate al persoanei hipnotizate. Cercetătorul A.A. Liebeault a fost cel care a definit hipnoza drept un „somn artificial” nediferențiat de somnul nocturn, ținând cont de faptul că persoana hipnotizată devenea rigidă, incapabilă fiind să reziste solicitărilor hipnotizatorului.  Liebeault a considerat că sugestia este esențială în declanșarea procesului hipnotic.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, au apărut în Franța două „școli” de hipnoză, opuse diametral ca abordare și convingeri. Hippolyte Bernheim, influențat de Liebeault, a condus o „școală de hipnoză” în cadrul Universității din Nancy, promovând convingerea că hipnoza poate fi inițiată prin sugestie și explicată prin sugestibilitate, cu alte cuvinte că este un fenomen normal. Hippolyte Bernheim a folosit timp de patru ani, inducții hipnotice în cazul a aproximativ 5.000 de pacienţi, cu 75% rata de succes observată. În urma acestor eforturi,  hipnoza devine acum un instrument medical terapeutic acceptat în științele medicale. Un alt psiholog celebru în epocă, Émile Coué (1857-1926) a mers pe calea deschisă de Liébeault şi Bernheim, introducând propria sa metodă de psihoterapie, bazată pe autosugestie. În schimb, Jean-Martin Charcot de la La Spitalul Salpetriere din Paris, unul dintre cei mai importanți neurologi ai vremii, a susținut că hipnoza este o problemă strict fizio-patologică, corespunzătoare isteriei [10]. Charcot considera starea hipnotică un fenomen neurofiziologic și un semn de boală psihică, o stare nervoasă artificială sau experimentală. Pierre Janet a susținut această poziție despre hipnoză, dar Hippolyte Bernheim, care credea că hipnoza este o funcție a creierului normal, s-a opus acestor idei. În această perioadă, au ajuns în instanță diferite spețe referitoare la efectele hipnozei. Charcot și Bernheim s-au implicat în controversa generată de procedurile judiciare, cu rezultat dezastruos pentru studiul hipnozei, deoarece nu numai că s-au contrazis în multe privințe, dar au și emis opinii greșite, în egală măsură. Din aceste motive, interesul profesional pentru hipnoza s-a diminuat, urmând a fi revigorat abia în anul 1933, grație lucrării lui Clark L. Hull, intitulată Hipnoza și sugestibilitatea. Abordarea experimentală a lui Hull a contribuit la reaprinderea interesului pentru subiect, dar de scurtă durată, din cauza unor probleme încă neclare [11].

În aceeași perioadă, Sigmund Freud a remarcat existența unor eșecuri la pacienții aflați în hipnoză „profundă” și succese la pacienții care au fost „ușor” hipnotizați. Însă experiența lui Freud cu hipnoza clinică a fost de scurtă durată [12]. Freud a povestit în autobiografia sa despre momentul în care a renunțat la utilizarea formală a hipnozei, atunci când o pacientă și-a aruncat brațele în jurul gâtului lui în timpul unei transe hipnotice. Freud tocmai descoperise transferul și, pentru a-l controla sau elimina, a decis să nu mai folosească inducțiile hipnotice. Astfel, în locul tehnicii terapeutice hipnotice, el și-a îndreptat atenția către procesul de asociere liberă, ceea ce nu a eliminat totalemente apariția transei spontane în cursul psihoterapiei  [Spiegel H, Spiegel D., 2008]. 

Hipnoza a atras atenția din nou, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când spitalele de campanie erau adesea lipsite de medicamente necesare pentru a trata soldații răniți. Ernst Simmel, un psihanalist german, a dezvoltat în acea perioadă o tehnică de accesare a materialului reprimat, pe care a numit-o hipnoanaliză. Hipnoza a ajuns astfel să joace un rol important în tratamentul durerii, luptă, oboseală și nevroză. Cu ajutorul tehnicilor hipnotice, un grup mic de hipnoterapeuți a reușit să amelioreze suferința răniților în război. Unii dintre acești clinicieni au întemeiat la sfârșitul războiului, în 1949, Societatea de Hipnoză Clinică și Experimentală (SCEH). Apoi, în 1957,  reputatul cercetător în domeniu, Milton Erickson, a pus bazele Societății Americane de Hipnoză Clinică (ASCH). 

În 1955 Grupul de Medicină al BMA a cerut unui grup de cercetare, condus de Ferguson Rodger, să livreze un raport cuprinzător despre hipnoza. După doi ani de investigație amănunțită, raportul final a fost publicat, cu recomandări în privința utilizării hipnozei în scop terapeutic. Printre altele, studiul a dovedit eficacitatea hipnozei în tulburări psihosomatice şi nevroze, în intervenții stomatologice, dar și în ameliorarea durerii în cadrul unor operații chirurgicale. Concluziile acestui studiu realizat în Marea Britanie au fost recunoscute și de Asociația Medicală Americană (AMA), care a stabilit că hipnoza poate fi un instrument în tratamente medicale [13]. Între anii 1960 și 1990 s-au dezvoltat  trei laboratoare majore de cercetare a hipnozei în Statele Unite [14]. În plus, în multe țări au apărut societăți naționale importante de hipnoză. 

Grație tehnologiei moderne, studiile hipnozei s-au extins remarcabil, având ca efect consolidarea unei  baze de date internaționale în domeniu. Unele studii au dovedit științific faptul că hipnoza are un succes remarcabil în tratamentul durerilor de cap și a vertijului la pacienții cu leziuni craniene [Cedercreutz, Lahteenmake & Toulikoura, 1976]. precum și în tratamentul migrenei [Cedercreutz, 1978]. Alte cercetări științifice au stabilit că hipnoterapia are efecte de netăgăduit și în reducerea frecvenței și intensității crizelor de astm [Collison, 1978]. Studiile efectuate de Gerschman și Burrows în anul 1994  au scos în evidență faptul că o persoană înalt hipnotizabilă poate fi predispusă la fobii. În cazul fumatului, studiul realizat de Perry, Gelfand și Marcovitch în 1979 nu a găsit nicio relație între hipnoză și tratamentul acestei adicții [15].  În 1982, cercetătorii Wadden și Anderton au realizat un alt studiu și au concluzionat că hipnoza este cel mai eficient tratament în privința durerii clinice, astmului și a unei varietăți de afecțiuni dermatologice (cum ar fi negii și urticaria) și mai puțin eficient în tratamentul fumatului, excesului de alcool și al pierderii în greutate, acestea din urmă fiind considerate comportamente auto-inițiate, având așadar o componentă psihologică [16]. În 1995, cercetarea realizată de Kirsch, Montgomery și Sapirstein a explorat utilizarea hipnozei clinice cu scopul de a îmbunătăți eficacitatea psihoterapiei. Începând cu același an, Institutul Național de Sănătate din SUA (NIH), a organizat o conferință anuală cu titlul „Integrarea comportamentului și relaxării în tratamentul durerii cronice și insomniei”, strângând laolaltă cercetările existente în relație cu hipnoza și hipnoterapia în privința durerilor cronice, incluzând aici diferite tipuri de cancer, sindromul colonului iritabil, ori durerile de cap. 

În 1999, British Medical Journal (BMJ) a publicat o revizire clinică privind descoperirile cercetării hipnozei, ajungând la următoarele concluzii:  

• hipnoza poate fi eficientă în tulburările de panică şi insomnie, în special atunci când este integrată într-un pachet de terapie cognitivă.
• hipnoza poate avea o eficiență suficientă în combinație cu terapia cognitiv-comportamentală în afecțiuni precum fobii, obezitate și anxietate.
• folosirea tehnicilor de relaxare e eficientă pentru tratarea durerilor acute și cronice.
• hipnoza este de mare valoare în astm şi în sindromul colonului iritabil.
• hipnoza poate avea o eficiență suficientă pentru tratamentul stărilor de anxietate, durere, greață legate de cancer și vărsături, în special la copii.

Din 2000 încoace, numeroase alte studii au relevat importanța utilizării hipnozei în tratarea tulburărilor psihice. În 2002 un studiu a investigat eficacitatea utilizării hipnozei lui Erickson și tehnicii de relaxare Jacobson pentru reducerea durerii de osteoartrita, indicând o rată mare de succes a tehnicilor hipnotice. În 2003, Flammer și Bongartz (doi eminenți cercetătorii germani dinUniversitatea din Konstanz – Germania) au făcut public un studiu privind eficacitatea hipnozei clinice cu privire la bolile psihosomatice, anxietate, renuntare la fumat si controlul durerii în timpul tratamentelor stomantologice. Ei au tras concluzia că hipnoterapia este suficient de eficientă în aceste cazuri. Wilson, Maddison, Roberts, Greenfield și Singh au publicat în 2006 rezultatele unui studiu întreprins cu privire la eficacitatea utilizării hipnozei în cazul sindromului iritanbil, arătând că hipnoterapia aduce beneficii semnificative. În 2007, un studiu realizat de Alladin și Alibhai a demonstrat eficiența utilizării hipnozei clinice în depresie, respectiv că îmbinarea  hipnozei clinice cu terapia cognitiv-comportamentală are potențialul de a reduce semnificativ simptomele legate de depresie, anxietate și deznădejde.  Tot în 2007, Cochrane a  publicat rezultatele unui studiu care au  arătat că efectul terapeutic al hipnoterapiei este superior față de tratamentele uzuale, în privința durerilor abdominale și colonului iritabil. În 2014, Jensen și Patterson au realizat o cercetare arătând beneficiile hipnozei în managementul durerii cronice. În ultimii ani, au apărut în cadrul unor baze de date, cum ar fi Pubmed, Medline, Dynamed șiPsycINFO și multe altele, faptul că hipnoterapia este o procedură clinică semnificativă în tratamentul unor afecțiuni precum depresii, probleme de sexualitate, tulburări de stres post traumatic, probleme legate de naștere și travaliu prematur, astm, obstetrică, dureri de fibromialgie, dureri dentare, tulburări psihosomatice, tulburări de somn, probleme cardiovasculare, dureri cronice,dureri de cap și migrene, dureri postoperatorii, boli intestinale, tulburări gastrointestinale etc. De asemenea, multe alte studii clinice realizate în ultimii ani indică pur și simplu că tratamentele hipnotice au un număr de efecte pozitive dincolo de orice îndoială.

1. Templele somnului din Egiptul antic, din Grecia Antică și din Imperiul roman mărturisesc despre existența hipnozei din cele mai vechi timpuri.
2.  În templele egiptene ale somnului, care se pare că au fost primele edificii din lume de acest gen, oamenii bolnavi erau puși în transă prin ritualuri religioase. Preoții obișnuiau să alunge spiritul rău și se credea că vindecarea vine de la divinitate.
3. Aceste fenomene au fost însă descrise pentru prima dată ca instrumente terapeutice abia în secolul al XVIII-lea.
4. Asocierea dintre somn și hipnoză a supraviețuit pe o distanță considerabilă de timp. Astfel, abia în anii 1950, odată cu apariția tehnologiei electroencefalogramei (EEG), metafora somnului a fost eliminată definitiv, deoarece EEG-ul în hipnoză nu distinge inducția hipnotică de un tipar de relaxare.
5. Pe numele său real Abu Ali Ibn Sina, Avicenna a trăit între anii 980-1037, fiind un binecunoscut filosof și medic al timpului său.
6. Mesmer afirmase că există o forță magnetică animală invizibilă sau un soi de fluid în atmosferă pe care îl putea depozita în corpul său și transmite pacienților bolnavi fizic, în scop curativ. Succesul pe care l-a înregistrat în vindecarea unor pacienți în cazul cărora alți medici dăduseră greș, l-a determinat să concluzioneze că există un magnetism animal cu potențial vindecător. În 1784, a fost înființată o comisie regală de anchetă în magnetismul animal, condusă chiar de Benjamin Franklin și incluzându-i pe unii dintre oamenii de știință de seamă ai vremii care au realizat unele experimente asupra fenomenelor magnetice. Comisia a concluzionat că magnetismul animal nu există și că efectele observate au fost produsul imaginației. Cu alte cuvinte, ingredientele tratamentului lui Mesmer ar fi fost, de fapt, consecințele fenomenului placebo. Imaginația are și în prezent o valoare considerabilă în multe teoretizări despre hipnoză.
7. Teoria controversată a lui Mesmer, conform căreia energia magnetică sau un „fluid invizibil” ar putea fi manevrate de terapeut pentru a corecta dezechilibrele și pentru a restabili sănătatea unui bolnav, a atras atenția oamenilor de știință ai vremii și a guvernului francez. În 1784, un grup de experți format din Benjamin Franklin, celebrul chimist Anton Laurent Lavoisier și Joseph Ignace Guillotin s-au întâlnit la Paris la ordinul regelui și au ajuns la concluzia că fenomenul mesmerian nu a fost altceva decât imaginație aprinsă. Un preot elvețian, Johann Joseph Gassner, a susținut că mesmerismul e o formă de exorcism, ceea ce a încins spiritele vremii, antrenând confruntarea celor două părți într-o controversată sesiune științifică susținută în cadrul Academiei de la Munchen.
8. Estimare care nu diferă prea mult de datele actuale privind nivelurile ridicate de răspuns hipnotic.
9. James Braid a fost primul care s-a gândit să publice o carte importantă despre hipnotism, numită Neurypnology, unde a abordat istoricul acestui controversat fenomen și, mai mult, a identificat unele analogii între tehnicile de hipnotizare și diverse forme de yoga, meditație și practici spirituale antice. Braid a fost cel care a inventat termenul „hipnotism” ca abreviere pentru „neuro-hipnotism”, adică „somnul nervilor”.
10. În 1886, Jean-Martin Charcot (1835-1893), care devine mai târziu părintele neurologiei moderne în Franța, și-a prezentat concluziile despre subiectul hipnozei în cadrul Academiei Franceze de Științe. dar, în ciuda concluziilor sale critice, hipnoza a continuat să fie acceptată şi practicat ca instrument medical terapeutic. Din anii 1880 examinarea hipnozei a trecut de la medicii chirurgi la profesioniști în sănătatea mintală, iar lucrările lui Charcot au fost continuate de elevii săi, în special, de Pierre Janet (1859-1947), care a dezvoltat teoria referitoare la disociere, adică la scindarea mentalului în cadrul hipnozei. Tot el este a fundat terapia de reintegrare în cazul disocierii şi a personalităților multiple. Un alt elev strălucit al lui Charcot a fost însuși Sigmund Freud (1856-1939).
11. Așa cum spune Perry, în epocă au circulat două povești referitoare la motivul pentru care interesul față de cercetările lui Hull s-au stins. Una dintre acestea s-a centrat pe ideea că hipnoza le-a amenințat cu castitatea pe studentele lui Hull. Cealaltă poveste a avut ca subiect faptul că un student care lucra în  laboratorul lui Hull a hipnotizat un alt student, fară să țină cont de efectele post-hipnoză. Studentul se pare că a plecat și a fost lovit de o mașină în timp ce traversa strada, iar părinții lui au dat în judecată Universitatea Yale și laboratorul a fost închis. Chiar dacă nu sunt clare motivele îndepărtării lui Hull, „domeniul hipnozei se pare că și-a pierdut unul dintre cei mai talentați și prolifici cercetători ai săi într-un moment în care își putea permite cel mai puțin” (Perry, p. 3).
12. Sigmund Freud a studiat hipnoza cu Charcot, fiindu-i de mare folos în cercetarea despre isterie întreprinsă alături de Joseph Breuer.
13. Unele dintre primele cercetări privind retragerea memoriei și controlul activității fiziologice prin hipnoză au fost efectuate la Școala de Psihiatrie Militară a Armatei SUA
14. Unul la Universitatea Stanford sub conducerea lui Ernest şi Josephine Hilgard, cel de-al doilea la Universitatea din Pennsylvania, sub îndrumarea lui Martin T. Orne, Emily Carota Orne și David F. Dinges, iar cel de-al treilea la Spitalul Medfield din Massachusetts sub conducerea lui Theodore C. Barber. Astăzi, laboratoarele de la Stanford și Medfield nu mai există, dar Laboratorul din Philadelphia continuă să prospere.
15. Mai degrabă, au concluzionat cercetătorii, principalul factor care pare să fie legat de succesul cu fumatul pare să fie motivația clientului de a renunța. De cele mai multe ori, oamenii apelează la hipnoză ca solutie pentru adicții, având credinta gresita ca hipnoza este o procedură atat de puternică încât ei nu vor trebui să depună niciun efort individual. De aceea mulți clinicieni actuali de hipnoză nu tratează fumătorii până când nu demonstrează că sunt puternic motivați să renunțe. Același lucru se poate spune despre alcool și pierdere în greutate; rezultatul este mai puternic legat de motivația clientului decât de hipnoză.
16. S-a arătat că reducerea durerii are o relație probabilistică cu susceptibilitatea hipnotică. Astfel, cu cât o persoană este mai receptivă la hipnoză, cu atât va obține o ameliorare substanțială a durerii în timpul transei hipnotice.

Chiar dacă hipnoza în sine nu este o știință, fenomenele sale, totuși, s-au dovedit a fi ușor de studiat experimental, utilizând procedeele specifice cercetării științifice. Hipnoza este cunoscută încă din vechime, având similitudini cu relaxarea sau meditația orientală, dar efectele sale au fost când exacerbate (asociate fiind cu magia), când negate pe nedrept de sceptici. De aceea, hipnoza a stat mult timp sub îndoiala șarlataniei și de-abia în secolul XVIII s-a luat în calcul utilizarea sa ca tratament alternativ pentru mai multe tulburări, dar „ideea hollywoodiană a unui răufăcător care folosește hipnoza pentru a controla mințile” [1] nu a dispărut nici în zilele noastre. Cu toate acestea, proasta reputație nemeritată a hipnozei se estompează pe zi ce trece. Astfel, observăm că tot mai mulți oameni sunt curioși să afle cum funcționează și, mai important, cum îi poate ajuta hipnoza. Caracteristicile hipnozei nu doar că nu constituie sfera unui fenomen supranatural, ci pot fi observate cu ușurință în realitatea cotidiană, atunci când, de exemplu, ne lăsăm absorbiți de vizionarea unui film sau atunci când mergem cu mașina pe autostradă, lăsându-ne „furați” de gânduri sau „absorbiți” de imagini, așa cum adesea ne exprimăm când vrem să descriem această stare care ne îngustează câmpul conștiinței. În aceste cazuri vorbim despre un fel de autohipnoză, cu alte cuvinte ne orientăm gândurile spre interiorul nostru [2]. „Hipnoza implică capacitatea unei persoane de a lăsa deoparte judecata critică, fără a renunța complet la ea și de a se angaja în simulare și fantezie (Gill & Brenman, 1959; E. R. Hilgard, 1977). Pentru unii oameni, această imaginație poate fi atât de vie și intensă că au probleme în a o diferenția de realitate. Într-adevăr, s-ar putea să nu poată face acest lucru” [3]. 

În ceea ce privește „talentul” de a hipnotiza, ei bine, acesta nu califică o persoană în acordarea terapiilor hipnotice, fiind obligatorii atât studiile universitare în psihiatrie sau psihologie clinică cât și o bază solidă în fenomenele hipnotice. Pe de altă parte, un bun hipnotizator nu are, în ciuda miturilor legate de acest lucru, un har anume. De fapt, experiența hipnozei are foarte puțin de-a face cu abilitățile hipnotizatorului și este în principal o chestiune de abilități ale persoanei hipnotizate. Capacitatea de a conduce o inducție hipnotică este dobândită ușor și rapid de către o persoană care are cel puțin abilități interpersonale moderate și care este capabilă să stabilească o relație de încredere și o aparență de competență [4]. 

Hipnoza nu este nici o tehnică naivă [5] și nici un fenomen supranatural, ci doar o stare modificată de conștiință, de imagerie ghidată sau pur și simplu de relaxare. Faptul că hipnotiștii au fost considerați ca deținători ai unor puteri paranormale sau că subiectul hipnotizat se transformă în robot (sau zombie, după alții) a adus doar dezavantaje fenomenului hipnotic [6]. 

Un alt factor limitator pentru utilizarea hipnoterapiei a fost lipsa literaturii de specialitate și a programelor de formare profesională care să producă profesioniști în domeniul sănătății mentale, deoarece abia la sfârșitul secolului XX au apărut primele preocupări sistematice cu privire la etica utilizării hipnozei. Aceste preocupări au avut la bază unele îngrijorări referitoare la utilizarea hipnozei în cazuri de criminalistică [7], cum ar fi exonerarea unor inculpați vinovați  după ce au prezentat amintiri false ca dovezi ori controlaul abuziv exercitat de  hipnotizator asupra unor pacienți aflați în dificultate. Faptul că în literatura de specialitate nu au existat dovezi empirice riguroase care să demonstreze eficacitatea utilizării hipnozei, lipsa protocoalelor și a bunelor practici au condus la tratarea cu precauție a acestui subiect. Abia în 2014 Codul de etică al Asociației Americane de Consiliere a adus clarificări etice cu privire la importanța siguranței clienților care sunt supuși hipnozei. Astfel, dacă o intervenție este percepută ca neetică sau dăunătoare, atunci Codul recomandă ca astfel de practici să fie evitate.

Pe de altă parte, revistele științifice în domeniul hipnozei clinice, așa cum sunt International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, American Journal of Clinical Hypnosis etc., nu sunt disponibile prin intermediul bazelor de date electronice academice. Un articol publicat în 2017 atrage atenția asupra faptului că lipsa de preocupări legate de siguranța și etica întrebuințării hipnozei clinice (absența unor ghiduri de bune practici, cercetarea empirică limitată, expunerea redusă la discurs, literatura de specialitate și formarea profesională etc.) conduce la ignorarea hipnozei clinice ca instrument clinic eficient [8]. Pe de altă parte, alți cercetători susțin că, de fapt, în ultimii 30 de ani, a fost publicat un număr mare de studii care concluzionează că hipnoza clinică este o intervenție eficientă în tratamentul durerilor cronice, anxietății, obezității, depresiei și a altor tulburări [9]. În opinia mea, hipnoza câștigă din ce în ce mai multă credibilitate datorită eforturilor depuse de specialiști reputați în domeniul cercetării științelor medicale. Mai mult,  în ultimii ani am observat apariția unui  interes tot mai mare pentru meditație și practici spirituale, cadru benefic fenomenului hipnotic, care poate să constituie o premisă importantă în acceptarea hipnozei ca instrument de încredere, rapid și eficient în travaliul de vindecare psihică. 

[1] Holdevici, Irina. Hipnoza clinică. 2015, 11.

[2] Holdevici, 10.

[3] Perry Campbell. Key Concepts in Hypnosis. 2006, 2. 

https://ruccs.rutgers.edu/images/personal-zenon-pylyshyn/docs/TreismanReadings/09-Perry-Hypnosis.pdf 

[4] Idem.

[5] Himanshi Singh, Pradeep Kumar. Efficacy of hypnotism in the management of psychiatric disorders. In: The International Journal of Indian Psychology ISSN 2348-5396 (Online) | ISSN: 2349-3429 (Print) Volume 8, Issue 3, July- Sep, 2020 DIP: 18.01.042/20200803, DOI: 10.25215/0803.042 http://www.ijip.in.

[6] Holdevici, 2.

[7] Coons, 1988, Orne, 1979.

[8] Jiggins Kate C., 2017.

[9]  Lynn, Barnes, Deming și Accardi, 2010.

Hipnoterapia reprezintă utilizarea hipnozei în psihoterapie de către psihoterapeuți, însă poate fi întâlnită și în alte domenii medicale, cum ar fi obstetrica, pediatria, psihiatria și stomatologia, cu condiția deținerii unei licențe. În plus, așa cum arată Campbell Perry, „hipnoza terapeutică implică grefarea procedurii hipnotice pe oricare dintre zecile de psihoterapii recunoscute. Hipnoza a fost utilizată cu succes ca o procedură adjuvantă sau auxiliară în terapia psihanalitică, gestalt, non-directivă sau oricare dintre numeroasele varietăți de modificare a comportamentului care se bazează pe teoria învățării. In acest sens, nu există hipnoterapie; doar o serie de abordări tradiționale ale psihoterapiei care amalgamează hipnoza cu succes ca parte a „pachetului” de tratament ”[1].

Încă de la începuturile sale, hipnoterapia a avut ca scop tratarea unor probleme psihologice, psihosomatice, psiho-neurologice și psihosociale, constând în întărirea obiceiurilor bune (luarea unor decizii prompte sau  îmbunătățirea obiceiurilor de studiu etc.), înlăturarea relelor obiceiuri (renunțarea la fumat, mușcatul unghiilor, supraalimentarea emoțională etc.), stabilirea unor obiective și planuri de acţiune pentru eliminarea fobiilor (frica de zbor, vorbitul în public, frica de câini, de șerpi etc.), îmbunătățirea performanței (în sport, muzică, actorie, vorbire, vânzări etc.), schimbarea perspectivei și atitudinii pentru a ajuta un client să avanseze (de la problemă la soluție, de la îngrijorare la acțiune, de la ceea ce nu se poate face la ce poate etc.), predarea instrumentelor și tehnicilor de autoajutorare (autohipnoza), vindecarea durerii emoționale, intensificarea vindecării fizice, pregătirea nașterii etc. 

Hipnoterapia modernă este folosită în practica clinică într-o varietate de forme [2]. Ca formă de psihoterapie și tehnică clinică terapeutică, hipnoza este folosită pentru a crea un fel de modificări inconștiente ale pacientului prin crearea și dirijarea de noi gânduri, sentimente și răspunsuri. Hipnoza este uneori denumită „alterată stare de conștiință” în care indivizii pot experimenta o receptivitate crescută şi reacții prompte în interiorul lor la niște percepții experiențiale. Este o stare de sugestibilitate sporită în care a terapeutul poate folosi sugestii care influențează inconștientul pacienților, în timp ce mintea lor conștientă rămâne relaxată. Procesul ar trebui să fie întreprins de un  hipnotizator instruit și autorizat să stabilească condiţiile necesare pentru hipnoză. 

Când vine vorba de scenarii, orice este posibil – spre exemplu, autohipnoza este o stare în care subiectul poate să asculte o inducție înregistrată, audio sau video, ghidată de de un hipnotist experimentat.

Inducția hipnotică este a pas necesar pentru a conduce subiectul într-o stare de sugestibilitate crescută, o stare în care facultăţile critice se reduc și subiectul devine susceptibil de a accepta comenzile date de hipnotizator, numită transă. Condițiile necesare pentru induce o astfel de stare de transă rezidă în motivație, concentrare, imaginație și sugestie, așa cum arată figura de mai jos [3].

MOTIVAȚIE	CONCENTRARE
SUBIECTUL  VREA SĂ FIE HIPNOTIZAT	SUBIECTUL  VREA SĂ-ȘI FOLOSEASCĂ CAPACITATEA  DE CONCENTRARE
IMAGINAȚIE	SUGESTIE
SUBIECTUL VREA SĂ-ȘI FOLOSEASCĂ IMAGINAȚIA	SUBIECTUL VREA SĂ AUDĂ ȘI SĂ RĂSPUNDĂ LA SUGESTII

 

În literatura de specialitate timpurie, inducerea hipnozei a fost legată de unele metode concepute pentru a relaxa subiecţii și a-i aduce într-o stare de focalizare interioară,  astfel încât hipnotizatorul să poată crea efecte și schimbări la nivelul subconștientului lor. Alternativele moderne includ tehnici de inducție precum cea a lui Dave Elman, care folosește diferite strângeri de mână pentru a hipnotiza subiectii intr-o perioada scurta de timp (adică 1-4 minute), sau celebrele stiluri și metode ericksoniene.

Hipnoza are loc de obicei în patru etape principale:

1. Etapa de inițiere (adică pregătirea hipnozei și etapa de comandă cu privire la relaxare și somn). Prima fază a hipnoterapiei este anamneza. Experiențele personale relatate de client contribuie la construirea unor transe personalizate, în funcție de problemele pentru care s-a prezentat la cabinet. Acum are loc și identificarea gradului de sugestibilitate a clientului, adică dacă acesta este potrivit pentru hipnoză. Măsurarea sensibilității hipnotice este realizată prin intermediul unor scale de sensibilitate precum Scala de sensibilitate hipnotică Stanford, formele A și B, Scala Harvard, specifică hipnozei de grup, sau Scala Barber. Deoarece aplicarea acestor scale este greoaie, deoarece conțin foarte mulți itemi, majoritatea clinicienilor folosesc itemi izolați, precum testul rigidității brațului, sau al oscilației corpului, testul mâinilor magnetice sau cel al încleștării degetelor etc.
2. Inducția hipnotică, cu ajutorul căreia subiectul intră în transă. inducția are ca finalitate reducerea câmpului de concentrare a atenției clientului în realitatea imediată și orientarea acestuia către realități interne, specifice subconștientului, prin fenomenul disocierii.  Cele mai cunoscute tehnici de inducție sunt relaxarea musculară progresivă, tehnicile de imagerie ghidată, tehnicile de fixare a unor stimuli externi, tehnica levitației brațului, precum și tehnica numărării. În transă, subiectul poate raporta prezența unor amețeli, senzații de greutate în corp, imposibilitatea de a se opune/rezista la comenzi, receptivitate la instrucțiunile hipnotizatorului. Subiectului i se poate cere să fixeze cu privirea un punct pe peretele din fața lui, să ridice brațul (tehnica levitației brațului), sau să se concentreze pe un scenariu ghidat de hipnotist (în acest caz vorbim despre inducția metaforică sau tehnica indirectă de hipnoză, specifică hipnozei eriksoniene [4]. Pe lângă inducția metaforică, Erickson folosea și inducția „fără voia pacientului”, în cazul clienților rezistenți. În cazul în care hipnoterapeutul dorește să verifice profunzimea hipnozei, poate folosi tehnici de adâncire a transei. Adâncirea transei se face utilizând anumite metode, unele mai simple (ca de exemplu prin utilizarea reiterativă a unor sugestii directe, autoritare, de genul: ”Închide ochii! Deschide ochii!”), altele mai complicate, precum metafora coborârii liftului sau a treptelor, catalepsia brațului etc. Stările pe care subiecții le experimentează în transă includ, printre altele, orientarea selectivă a atenției, expresia lipsită de efort, flexibilitatea orientării în spațiu și timp, modificările percepției, distorsiunea timpului, inhibițiile motorii etc. [5]. 
3. Stadiul de sugestibilitate, când hipnotizatorul face sugestii asupra inconștientului subiecților. În funcție de personalitatea clientului, precum și de obiectivele propuse,  terapeutul poate utiliza sugestii directe, caracteristice hipnozei tradiționale, eficiente mai ales în lucrul cu clienți care cred în magia hipnozei [6] (asemena sugestii pot fi autoritare: „Închide ochii!”, „Dormi”!, „Relaxează-te!” sau permisive: „Permite ochilor tăi să se închidă!” etc.), sau indirecte, folositoare mai ales cu clienții rezistenți, propuse de M. Erickson (de ex.: „Unele persoane se relaxează mai repede dacă închid ochii…”). Sugestiile directe au ca finalitate să introducă în mintea clientului o anumită idee. Sugestiile indirecte dimpotrivă, au ca obiectiv să scoată la suprafață ceea ce se află în subconștientul clientului. În timpul hipnozei, subiectul poate primi sugestii de întărire a eului, sugestii centrate pe simptom sau pe problemă și sugestii posthipnotice. Sugestiile posthipnotice se administrează tot în timpul transei și au ca finalitate activarea unor comportamente/gânduri/emoții după ieșirea din transă a clientului [7].
4. Ieșirea din hipnoză, care se face de obicei prin numărare inversă în cazul hipnozei clasice (cu fiecare număr fiind reluate sugestiile terapeutice) sau indirect, în cazul hipnozei non-formale („Poți reveni în propriul tău ritp la starea de veghe”). 

După încheierea ședinței de hipnoză, au loc discuții cu privire la schimbările prospectate şi soluțiile terapeutice, în cadrul stagiului terapeutic.

Sumarizând, intervențiile hipnoterapeutice au următoarea structură [8]:

INDUCEREA TRANSEI	INTERVENȚIA
– CREAREA MEDIULUI TERAPEUTIC – DISOCIEREA CONȘTIENT-INCONȘTIENT	– APROFUNDAREA TRANSEI; – ÎNTĂRIREA EULUI; – HIPNOANALIZA; – RECADRAREA; – INTERVENȚII METAFORICE; – REZOLVAREA DE PROBLEME; – INTERVENȚII SPECIFICE.
REVENIREA DIN TRANSĂ
– ANULAREA SUGESTIILOR ADMINISTRATE ÎN TRANSĂ – RELUAREA SUGESTIILOR TERAPEUTICE

 

 

Printre proprietățile de bază ale hipnozei clinice care sporesc travaliul terapeutic se regăsesc [Himanshi Singh, Pradeep Kumar, 2020]: 

• sugestibilitatea crescută sau dorința crescută de a accepta sugestiile într-un mod mai puțin critic;
• îmbunătățirea capacității subiectului de a-și imagina și de a interpreta diferite roluri, astfel încât evenimentele imaginate să fie trăite ca reale;
•  accesul lărgit la amintirile din copilărie, chiar dacă nu la stadiul anterior al dezvoltării cognitive;
•  o toleranță mai mare a incongruențelor logice – așa-numita „logică a transei”;
•  răspunsuri de relaxare îmbunătățite, care pot fi învățate și aplicate în situații de zi cu zi;
• o speranță crescută vizând rezultatele pozitive al terapiei; 
• o atenție sporită și capacitatea de a nu se ocupa de gânduri și sentimente străine; 
• oportunitatea de a crea, dezvolta și controla experiențe disociative. 

 

[1] Campbell Perry, Key Concepts in Hypnosis. 2006, 23. https://ruccs.rutgers.edu/images/personal-zenon-pylyshyn/docs/TreismanReadings/09-Perry-Hypnosis.pdf

[2]  Cum ar fi hipnoterapia tradițională, autohipnoza, hipnoterapia cognitiv-comportamentală sau hipnoza clinică combinată cu unele elemente din terapia cognitiv-comportamentală, hipnoterapia analitică sau „hipnoanaliza”, hipnochirurgia, hipnoterapia ericksoniană etc.

[3] Principiile de inducție utilizate de Erickson constau în deponțializarea conștiinței, cu scopul producerii unei rupturi în orientarea atenției spre exterior, utilizând adesea confuzia, cu sau fără supraîncărcarea conștiinței, acordarea unor permisiuni (”Poți închide ochii sau poți să rămâi

 [4] Dafinoiu, Ion, Jeno-Laszlo Vargha. Hipnoza clinică. București, 2003,151.

 [5] Wael, Mustafa Abu Hassan. Hypnosis and Clinical Hypnotherapy in the Treatment of Psychological and Psychosomatic Ailments. In: Medical Journal of Babylon-Vol. 11- No. 2, 2014.

[6] Dafinoiu, Ion, Jeno-LaszloVargha. Hipnoza clinică. București, 2003, 50.

[7] Idem, 59.

[8] Idem,150.

[9] Himanshi Singh, Pradeep Kumar. Efficacy of hypnotism in the management of psychiatric disorders. In: The International Journal of Indian Psychology ISSN 2348-5396 (Online) | ISSN: 2349-3429 (Print) Volume 8, Issue 3, July- Sep, 2020 DIP: 18.01.042/20200803, DOI: 10.25215/0803.042 http://www.ijip.in.

În tratamentul anxietății, tehnicile de relaxare sunt acceptate în genere ca având efecte benefice, deoarece relaxarea are capacitatea de a încetini răspunsul autonom la factorii stresori. Un exemplu de tehnică comună de relaxare rezidă în observarea mișcării ritmice a inspirației și expirației. Un alt tip de relaxare este relaxarea musculară progresivă. Atunci când întâlnește hipnoza clinică, relaxarea devine primul pas dintr-un protocol general, urmat de inducție, sugestii și întărirea ego-ului. Relaxarea este în această situație o metodă care ajută clientul să acceadă la a o stare alterată de conștiință, acolo unde terapeutul poate face sugestii benefice. Sugestiile pe care terapeutul le aduce clientului în stare modificată de conștiință reprezintă o componentă specifică doar hipnozei clinice, separând-o astfel de tehnicile simple de relaxare, de imageria ghidată și de mindfulness, și având ca rezultat o intervenție puternică în rezolvarea problemei. Sugestiile sunt concepute pentru a se potrivi nevoilor, obiectivelor și personalității clientului, putând să îmbrace forma unor metafore, imagini sau chiar narațiuni. 

Mindfulness, pe de altă parte, rezidă în practicarea meditației, având ca finalitate orientarea atenției și concentrării asupra clipei prezente. Modul de viață contemporan, în care ne asumăm sarcini din ce în ce mai grele și mai multe (stil de viață care a primit și o denumire, multitasking), determinându-ne să ne risipim atenția în direcții variate, inclusiv pe axa timpului, și secătuindu-ne de putere, nu face decât să alimenteze fenomenul anxietății. Mindfulness își propune să ne ajute să conștientizăm efectele negative pe care un asemenea stil existențial îl provoacă, ajutându-ne să ne concentrăm asupra prezentului, dezvoltând o atitudine necritică față de noi înșine și învățând să ne observăm, prin practicarea nonacțiunii. „Practica mindfulness nu este nouă. Ea este ancorată ferm în vechea religie și filosofie a budismului, dar, de fapt, cele mai multe religii încorporează în practica lor câte un tip de mindfulness. Printre exemple se numără rugăciunea, meditația, incantațiile, cititul și recitarea de scripturi și numeroase alte practici ritualice. Tehnica Mindfulness pare a fi eficientă, printre altele, în anxietate, depresie, adicții, durere cronică, stres etc. Ce are special față de relaxare și hipnoză? În opinia mea, doar faptul că întreaga procedură, constând în relaxare mentală/corporală și sugestii benefice, se concentrează asupra orientării clientului în clipa prezentă. Însă atunci când hipnoza clinică are ca finalitate plasarea sugestiilor în prezentul clientului, mindfulness-ul devine doar unul dintre pași, ca și relaxarea, de altfel.

L-aș contrazice, cu modestie, pe Malraux: Nu religios va fi secolul acesta, ci spiritual. Și nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu religiile, ci pentru că noi, oamenii, nu am știut să utlilizăm corespunzător prețioasele informații ascunse între paginile cărților sacre. Întoarcerea către vechile practici spirituale este una dintre conseciențele eșecului nostru de comprehensiune sau de hermeneutică a mesajului mesianic. Valorile primite de la Iisus sunt inestimabile. Iubirea este darul cel mai de preț primit de la el și, totuși, în primele secole creștine, cei prigoniți au devenit abuzatori. E un fenomen binecunoscut în psihologie. Triunghiul relațional Victimă-Abuzator-Salvator este o formă toxică pentru cei implicați. Într-o familie disfuncțională, de exemplu, membrii joacă pe rând cele trei roluri. Se pot sustrage din lanțul cauzal doar cei care reușesc să se vindece emoțional. Altfel, repetă la infinit roluri care îi fac nefericiți și toxici atât pentru ei cât și pentru ceilalți. Extrapolând, marea familie creștină a ieșit nevindecată din cunoscuta prigoană care a durat până în secolul IV. Nu a avut timp să se maturizeze „emoțional”, pentru că împăratul creștin Constantin cel Mare a decretat religia creștină religie „licită” (acceptată printre celelalte, precreștine), apoi religie de stat. Dintr-odată regină, religia (mă refer desigur la exponenții săi) nu a știut ce să facă cu puterea, devenind din victimă abuzator. În numele blândului Iisus, creștinii au ucis, persecutat, abuzat – adică exact ceea ce Iisus propovăduise să nu facă. Exemplul celebrei femei filosof Hypatia din Alexandria, care a fost ucisă cu o cruzime inimaginabilă de creștini, doar pentru că a refuzat să renunțe la ideile ei filosofice, de altfel pașnice, este unul extrem de elocvent în acest sens. 

Un alt motiv pentru care auzim tot mai des vorbindu-se în zilele noastre despre spiritualitate este cel al conștientizării răului pe care aceeași specie, omul, o produce pământului prin actele sale nesăbuite. O idee greșit înțeleasă din Biblie și cultivată de secole în rândul credincioșilor, în principal de prelați, este aceea că pământul ne aparține și că animalele au fost create de Dumnezeu ca să ne folosim noi, de ele, după bunul nostru plac. Aud adesea persoane care frecventează biserica zicând că animalele nu au suflet. Cu alte cuvinte, putem să ne purtăm oricum cu ele. Să le lovim, să le batjocorim, să le ucidem și să le mâncăm. Încă mai există în satele românești fenomenul de tăiere a porcului, o perioadă sinistră, care are loc în zilele premergătoare Crăciunului. Pe scurt, se strâng mai mulți credincioși în jurul porcului legat, care se zbate, și îl înjunghie. E o distracție pentru ei. Se zice că porcul știe cu o zi înainte că urmează să fie sacrificat, nu am habar cum, dar știe. Plânge cu groază toată noaptea. Ca noi toți, porcul se teme de moarte. La fel se întâmplă cu mieii și cu iezii de Paști, o altă sărbătoare centrată pe rememorarea zilelor în care Iisus a propovăduit iubirea, compasiunea și pacea. Dar Iisus nu a mâncat niciodată carne de porc, fiind evreu. De Paștele iudaic, tradiția culinară era orientată spre consumul de miel. Or, Iisus nici măcar miel nu a mâncat, pentru că Iisus știa că prin consumul de carne nivelul energetic scade dramatic și, odată cu el, și puterea vindecătoare. Cel mult Iisus ar fi putut mânca pește. Nu vă întrebați de ce oare în interiorul mânăstirilor, indiferent de orientare religioasă, călugării nu mănâncă niciodată carne? Am auzit pe unii și pe alții că asceții nu muncesc, motiv pentru care nu au nevoie de proteine. Greșit. O mânăstire este o comunitate umană în miniatură, fiecare membru are atribuții și da, în afară de închinăciune, acolo se muncește din greu. 

Nu pot să nu constat că Iisus a fost ucis întocmai ca animalele sacrificate în cinstea lui. Fără milă și fără îndurare. Un paradox pe care lumea spirituală de azi încearcă să-l dilueze. 

Cât despre pământ, ideea greu de înțeles pentru unii e că nu ne aparține. Pământul e doar o gazdă, minunată și primitoare, atât pentru noi cât și pentru celelalte specii. Simțul proprietății ne-a dezumanizat, așa cum avea să observe filosoful francez Jean Jacques Rousseau? Posibil. Pofta de înavuțire, lăcomia, egoismul, aceste trăsături specifice doar omului, dintre toți locuitorii planetei, au dus, în timp, la deteriorarea dramatică a acesteia. Cutremure, tsunami, incendii de păduri și inundații, consecințe ale actelor reprobabile ale omului, au atras rapide si ireversibile schimbari planetare. Sigur că schimbări planetare apar oricum, schimbarea e un act necesar al evoluției. Dar poate că există și alte căi de metamorfozare. La urma urmei, fluturele iese din cocon natural, nu în urma unor traume sau fărădelegi. În contextul global actual, așa de deprimant, vechi forme de spiritualitate, așa cum este și „șamanismul”, apar ca un pansament blând și eficient pentru spiritele rănite în lupta fără sens care se numește viețuire, iar calea de vindecare pe care ne-o propun rezidă în reconectarea omului cu natura și, în cele din urmă, cu adevăratul său sine.

În sens șamanic, toate bolile vin din dezechilibru și înstrăinare în relație cu natura, cu ceilalți, cu noi înșine. Conștientizarea importanței acestei relații pentru sănătatea noastră, a tuturor, e primul pas spre vindecare. 

De fapt, tehnicile de vindecare ancestrale au primit de la Mircea Eliade denumirea generică de „șamanism”, cuvânt care suferă astăzi de lipsă de credibilitate, trăgând după sine în jos întreaga gândire și întregul mod de viețuire pe care încearcă să le definească. 

Chiar dacă o să încerc să restabilesc sfera corectă de cuprindere a acestui termen, care a fost consacrat în urma unor cercetări laborioase de Eliade și care a fost pe nedrept terfelit în cadrul unui linșaj teologico-mediatic prelungit vreme de secole, prefer înlocuirea lui cu sintagma „vindecare spirituală”. De ce? Din cauza falșilor șamani care fac bani profitând de neștiința sau disperarea oamenilor, care atrag grupuri în America de Sud sau mai știu eu unde, promițându-le călătorii în alte lumi și revelații spectaculoase în urma consumului de droguri. În vechime nu exista așa ceva. Șamanul era preotul/vindecătorul tribului, adică singura persoană care făcea călătoriile spirituale de divinație și care se ocupa de vindecarea membrilor comunității. Era un fenomen cât se poate de serios și de respectabil. Nu oricine putea fi șaman. Nu oricine putea călători în lumea de sus sau de jos, din simplul motiv că aceste călătorii sunt primejdioase pentru neinițiați. 

Potrivit cercetărilor lui Mircea Eliade, termenul “șamanism” e derivat din cuvântul turc antic „šamán”, referitor la funcția de preot. După Eliade, „dacă prin acest termen înţelegem orice fenomen extatic şi orice tehnică magică, este evident faptul că vor fi depistate unele aspecte „şamanice“ la indo-europeni sau la alte colectivităţi etnice sau culturale”[1] . Termenul „șaman” ar conține în sfera sa un soi de vrăjitor bun sau un medicine man. Astfel, „el e socotit vindecător, asemenea tuturor vracilor, și fachir, asemenea tuturor magicienilor, primitivi sau moderni. Dar el este, în plus, psihopomp, și poate fi și preot, mistic și poet.”[2] 

Din DEX aflăm că șamanismul e „o religie animistă, primitivă, care are la bază credinţa că slujitorii cultului pot influenţa spiritele bune sau rele printr-un ritual special, manifestat prin extaz religios, prin dansuri şi prin formule magice, practicată de unele populaţii din nordul şi centrul Asiei, de diverse triburi de eschimoşi şi de indieni din America de Nord, din America de Sud, din Indonezia şi din Africa. – Din fr. chamanisme”. O definiție care nu cuprinde nici pe departe întreaga bogăție semantică a termenului… Mai aproape de adevăr s-a situat Ioan Petru Culianu, care a propus sintagma „şamanism dincolo de şamanism”, extinzând foarte mult zona clasică de manifestare a şamanismului propriu-zis. El a prelungit peste hotarele prestabilite nu doar zona geografică (Asia Centrală şi de Nord), ci şi zona „ideologică” (incluzându-i pe iatromanţii greci, pe vrăjitorii europeni etc.).[3]

Termenul a devenit popular în afara zonei culturale și lingvistice de baștină, astfel încât vorbim de șamanism azi fie când ne raportăm la vracii sud-americani, fie la societățile primitive care încă se mai regăsesc disipate pe glob, acolo unde indivizii încă se situează într-o profundă relație cu pământul, fie la o formă postmodernă de șamanism (neo-șamanism) ce se dezvoltă cu repeziciune în rândul comunităților umane moderne. Acest lucru este valabil și pentru alte culturi spirituale împrăștiate pe glob. 

Dincolo de definiții și de încadrări conceptuale, „șamanismul” este, de fapt, o tradiție spirituală și culturală care reflectă una dintre cele mai vechi forme de vindecare. Se spune că a apărut acum peste 10.000 de ani, fiind practicat pe scară largă în America de Sud, Oceania, China, Manciuria, Mongolia, Tibet sau în Coreea. Urme ale practicilor șamanice apar, potrivit lui Eliade, și în Moldova secolului XVII, dar în privința vechimii acestora istoricul s-a declarat reticent. Mai mult, a conchis că practicile magico-extatice ale vracilor moldoveni (așa numiții incantores) semănau izbitor cu cele ale șamanilor central-asisatici pentru simplul motiv că ar fi fost aduse pe teritoriul țării noastre de o populație central-asiatică[4], adică de unguri. În plus, avea să spună Culianu, referindu-se la  legitimitatea utilizării termenului „șamanism” în cazul vracilor greci, „dacă iatromanţii sunt numiţi şamani sau nu, este doar o chestiune de convenţie.”[5]

În timp ce lucra pentru Departamentul de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago, la începutul anilor 1950, Mircea Eliade a avansat ideea că așa-zisul șamanism a fost religia strămoșilor noștri, având rădăcini în paleolitic, și că, nu se știe cum, a reușit să supraviețuiască alături de alte religii istorice și contemporane. Cam în aceeași perioadă istorică, psihologul Carl Jung vorbea despre natura religioasă a psihicului uman, despre arhetipuri și despre inconștienul colectiv. Ambii cercetători, cu contribuții remarcabile în domeniul științei, au atras atenția așadar asupra existenței unei dimensiuni neglijate de filosofia modernă, dar care cucerește din ce în ce mai mult teren în prezent: spiritualitatea. Eliade și Jung se cunoșteau destul de bine, ei petrecând mai multe veri într-o stațiune balneară din Elveția, alături de gruparea Eranos. Membrii acestei grupări, savanți din toată lumea, discutau despre religie, spiritualitate, filosofie, știință, politică și societate, în cadrul unor conferințe prestigioase, ale căror rezultate au fost publicate și au condus la consolidarea istoriei religiilor din perspectivă interdisciplinară (analizându-i relațiile cu alte discipline, precum psihologia, literatura, antropologia etc.). Chiar dacă au abordat diferit fenomenul religios, Eliade și Jung au ajuns la unele concluzii comune. Astfel,

ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade). Acestea au fost unele dintre elementele centrale ale operei celor doi exegeți. Fiecare a studiat și s-a raportat la mit și arhetip din perspective diferite, dar rezultatele cercetărilor lor au avut puncte de intersecție. Optica lor asupra arhetipului pare uneori că merge până la identificarea totală, diferențele de interpretare fiind foarte subtile. Ambii au trăit cu credința că în spatele dezvoltării omului occidental se află un inconștient colectiv (folosind conceptul lui Jung), un nivel care face apel la omul primordial, la miturile și credințele străvechi, care depășesc luciditatea omului care vrea cu orice preț să se agațe de prezentul istoric. Aceștia erau fascinați de raportarea la sacru a omului modern. Filosofia lui Eliade, potrivit căreia Dumnezeu s-a retras și așteaptă să fie descoperit prin intermediul miturilor a fost adesea comentată în comparație cu filosofiile lui Nietzsche, Hegel sau Jung.[6]

Eliade a descoperit că șamanul tradițional acționa în stare de extaz, obținută printr-o transă indusă cu ajutorul dansului sau prin lovirea tobei, având ca misiune personală vindecarea membrilor grupului său. „Astfel, el intră în contact cu lumea supraumană, efectuează o călătorie în paradis sau coboară în lumea subterană, întâlnește spirite călăuzitoare, prietenoase sau ostile și își îndeplinește misiunea” – avea să arate Eliade. Așadar șamanismul presupune existența unor practici de vindecare spirituală și de profundă conectare cu natura înconjurătoare, care s-au manifestat de-a lungul istoriei prin folosirea unor instrumente muzicale precum tobele, prin vorbirea cu lumea spiritelor și, uneori, prin apel la substanțe halucinogene. De fapt, ayahuasca, vestita planta care se presupune că poate induce transa, este specifică practicilor vindecătoare din America de Sud, acolo unde vindecătorul se numește… Acolo termenul „șaman” nu este cunoscut, cum nu e cunoscut de fapt decât în Siberia ca atare. Un cunoscut antropolog, Michael Harner, a întreprins cercetări științifice laborioase în domeniu, înglobând elemente șamanice culese personal într-o teorie pe care el a numit-o „șamanism de bază”, sfârșind prin a deveni el însuși practician șamanic. Steve Serr spune că noi cunoaștem esența patrimoniului ancestral șamanic din vestul Europei grație cercetărilor altui antropolog celebru, Tom Cowan, care și-a descoperit astfel propriile rădăcini șamanice celtice. Antropologul american de origine peruviană Carlos Castaneda ar fi audiat în anii ’60 cursurile de istorie a religiilor ţinute de Mircea Eliade la University of California. Volumele publicate de Castaneda în perioada 1968-1972 (12 cărți traduse în 17 limbi, 8 milioane de exemplare vândute) au avut ca subiect iniţierea sa de către un şaman, Don Juan Matus, din tribul nord-mexican Yaqui, cu ajutorul unor plante halucinogene. Castaneda a fost adulat de unii și contestat de mulți alții. Chiar și Ioan Petru Culianu „l-a considerat pe Castaneda un „fals antropolog“, care îşi prezenta ficţiunile narco-iniţiatice drept experienţe autentice şi cercetări antropologice de teren”[7]. Mai târziu, Culianu avea să spună despre Eliade că ar fi fost „un fel de grand oncle al lui Carlos Castaneda”[8], și că „a reuşit să devină un savant respectat în ciuda operei sale de ficţiune care, citită de prea multă lume, a fost de prea multe ori prost înţeleasă”.[9]

1. Mircea Eliade, Shamanism. Archaic Techniques of Ecstasy, Princeton University Press, Princeton, 1974, p. 375.
2. Idem.
3. Ioan Petru Culianu, Psihanodia, Nemira, Bucureşti, 1997, p. 62.
4. Așa numiții ceangăi.
5.  Ioan Petru Culianu, op. cit.
6. https://matricea.ro/visul-si-arhetipul-liantul-dintre-mircea-eliade-si-carl-gustav-jung/
7. Andrei Oișteanu, I.P. Culianu vs Mircea Eliade – șamanism după șamanism, https://romanialiterara.com/2021/05/i-p-culianu-vs-mircea-eliade-samanism-dupa-samanism/
8. Idem.

Chiar dacă în Siberia (de unde, ne amintim, Eliade a împrumutat termenul care avea să definească „oficial” aceste practici, indiferent de zona lor geografică) inducția hipnotică șamanică se realizează cu ajutorul zgomotului repetitiv de tobe și dans, istoricul religiilor și-a orientat atenția cu precădere spre transele provocate de ingerarea unor substanţele psihoactive, specific practicilor șamanice din America de Sud. 

Inspirat de Eliade, Ioan Petru Culianu „a decelat trei tipuri distincte de producere a extazelor şi viziunilor extramundane: Altered States of Consciousness (stări modificate ale conştienţei), Out-of-Body Experiences (experienţe în afara corpului) şi Near-Death Experiences (experienţe la limita morţii). În primele două tipuri de provocare a extazelor şi viziunilor se apelează uneori la consumul de plante psihotrope”[1]. Se spune că însuși Culianu utiliza droguri ca să experimenteze călătoriile șamanice. 

Experienţa religioasă zarathustriană a fost și ea pusă în relație cu practicile şamanilor central-asiatici. Și într-un caz și în celălat se pare că se foloseau plante psihotrope, precum canabisul, în vederea obținerii transei. [2]

Unii cercetători au identificat prezența șamanismului și în Grecia Antică. Ioan Petru Culianu credea că  Pitagora din Samos, Abaris din Hyperboreea, Aristeu din Proconessos sau Epimenide din Creta, pe care el i-a numit iatromantes[3], foloseau anumite practici şamanice, precum  intoxicarea cu plante halucinogene sau euforizante, călătorii extatice, părăsirea trupului de către suflet, catalepsia, abstinenţa, previziunea, ubicuitatea, anamneza, iatromagia etc.[4]

Una dintre ierburile psihotrope utilizate de iatromanţi ar fi o plantă, greu de identificat chiar şi pentru Pliniu cel Bătrân (Naturalis Historia XXII, 33, 73-75), numită alimos (uneori halimos), cu sensul „fără foame”. Ar fi o vegetală care, consumată în cantităţi mici, suspendă foamea. Culianu a susţinut că este vorba de o specie locală de plantă, asemănătoare cu frunzele de coca din America de Sud (Erythroxylum coca), „conţinând vreun alcaloid euforizant care taie senzaţia de foame”. „După informaţiile lui Maxim din Tyr privind caracterul viziunilor lui Epimenide – a conchis istoricul religiilor –, nu se poate exclude ca acestea să fi fost produse de un halucinogen“.[5]

Din punctul meu de vedere și în urma experiențelor personale, transa șamanică, atât de asemănătoare cu transa hipnotică, necesită prezența conștientului, a „observatorului ascuns” (Hilgard, 1978), care să mărturisească, cu luciditate, despre experiența trăită. Chiar dacă este profund relaxat, conștientul trebuie să fie acolo pe tot parcursul călătoriei. Zgomotul tobei este astfel perfect pentru inducerea transei. E inofensiv și în același timp eficient. În schimb, folosirea substanțelor halucinogene poate provoca apariția unor imagini sau sunete înșelătoare, greu de apreciat de unde vin. Nu am încercat și nici nu voi încerca vreodată, pentru simplu motiv că nu mi se pare nici necesar, nici interesant și nici sigur pentru sănătatea mea mintală. 

Acesta este un motiv în plus care mă determină să folosesc sintagma de „vindecare spirituală”, în loc de șamanism, pentru că acoperă mult mai bine întreaga paletă de tehnici străvechi de vindecare așa cum eu mi le-am apropriat și în care substanțele psihotrope nu-și au rostul.

1. Andrei Oișteanu, I.P. Culianu vs Mircea Eliade – șamanism după șamanism, https://romanialiterara.com/2021/05/i-p-culianu-vs-mircea-eliade-samanism-dupa-samanism/
2. A se vedea Eliade, Zarathustra şi religia iraniană, 1976.
3. Termen grecesc provenit din alipirea cuvintelor iatros (= tămăduitor) și mantis (=profet).
4. Andrei Oișteanu, op.cit.
   
5. Idem.

Cercetările în domeniul istoriei religiilor l-au determinat pe Eliade să creadă că spiritualitatea avea să învingă gândirea caracteristică perioadei moderne[1]. În opinia lui Eliade, ființele umane arhaice ar fi fost orientate în timp și spațiu. În schimb, ființele umane moderne ar fi dezorientate, chiar dacă și în subconștienul acestora se regăsesc simboluri religioase. Un articol recent (2023) în The Economist, atrage atenția că șamanismul este religia cu cea mai mare creștere în zilele noastre. The Economist semnalează că popularitatea în creștere a acestei „religii” are ca și cauză anxietatea legată de schimbările climatice[2]. Cu toate acestea, șamanismul nu poate fi încadrat în categoria largă a fenomenelor religioase, în orice caz, nu așa cum sunt definite acestea în mod tradițional. În același timp, trebuie precizat că nu are nicio legătură cu magia neagră. Un practician șamanic cere ajutorul spiritelor de lumină în vederea vindecării spirituale, ceea ce se situează la polul opus față de „blesteme” sau „farmece”. Această vindecare spirituală vine pe fondul deconectării noastre de la adevărata relație cu celelalte ființe vii și, în plan general, cu întreaga natură. Așa cum constată și Phd Steve Serr, șeful școlii de șamanism pe care am frecventat-o vreme de trei ani[3], „mașinile ne separă de călătorii din celelalte mașini. Stăm în birouri și locuri de muncă situate în clădiri cu ziduri care ne ascund de soare, de cer și de obiectele vii și non-vii. Ne întoarcem la casele care nu numai că sunt separate fizic unele de altele, ci sunt construite într-un mod care normalizează psiho-social probabilitatea ca noi să nu îi cunoaștem pe oamenii care trec pe stradă sau care locuiesc peste drum. Acest sentiment de separare ne-a fost transmis din copilărie. Am crescut crezând că e ceva normal. Consecința este că oamenii se luptă astăzi cu o singurătate profundă și persistentă. Conștienți sau nu, ne e sete de conectare, pentru că, de fapt, am devenit despărțiți de comunitatea noastră de ființe umane și de lumea noastră extraordinară într-un fel absolut artificial. Am devenit despărțiți de miracol”. Steve Serr, vorbește despre „fragmentare” și despre „pierderea intimității” care vin la pachet cu această înstrăinare față de adevăratele noastre valori umane, considerând că practicile șamanice sunt extrem de utile în recuperarea conștinței noastre strămoșești, adică a înțelegerii importanței conexiunii autentice cu lumea, la nivel energetic, spiritual și emotional. Conștiința spirituală presupune starea de nediferențiere față de celelalte ființe vii, un soi de unitate în diversitate, aspecte conținute și de dogmele creștine sau de alte religii, însă greu de înțeles în afara trăirii personale.

În perioada contemporană, marcată de o evoluție tehnologică fără precedent, tradițiile străvechi renasc, în mod paradoxal, inclusiv sub forma modernă a neo-șamanismului. Strămoșii noștri știau că ființa umană este holistică. Ei știau, așadar, că suntem mai mult decât un creier „care există pentru că gândește” și un corp care nu pare să vrea să meargă în armonie cu gândirea rațională a creierului. Perioada filosofică modernă, debutând cu raționalitatea lui Descartes, a condus la accentuarea importanței gândirii analitice în detrimentul spiritualității, curent care a dominat omenirea timp de mai multe secole. Astăzi însă știința nu face decât să confirme existența unor dimensiuni inexplicabile până mai ieri. Fizica cuantică vorbește despre apariția simultană a unui foton în spații diferite. Acest lucru ne ajută să înțelegem rațional omniprezența lui Dumnezeu, despre care mărturisește dogmatica creștină, ceea ce în trecut era greu de digerat altfel decât pe calea revelației. Vindecările spirituale diferă radical de tehnicile medicinei tradiționale, fără să intre în conflict însă cu acestea. Ele includ o gamă largă de tehnici și metode care s-au format în timpul preistoriei și au supraviețuit de-a lungul veacurilor, grație unor societăți așa-zis primitive care au continuat să le cultive departe de lumea civilizată. De aceea, limbajul specific acestor vindecări păstrează încă un bagaj conceptual străvechi, din care fac parte sintagme precum „ghizi spirituali” sau „animale de putere”, „lumea de sus” sau „lumea de jos” etc., iar de aici apar întrebări dificile cu privire la faptul dacă ființele spirituale sunt sau nu “reale”. Un bigot, care crede că e o infamie să crezi că poți comunica cu îngerii sau cu spiritele de lumină, spre exemplu, sau un ateu, care crede că e o prostie să susții așa ceva, nu vor accepta niciodată limbajul și tehnicile spirituale. Așadar, tehnicile spirituale nu li se adresează lor, din păcate. 

O persoană rațională, însă, care vrea să înțeleagă cum funcționează aceste tehnici din punct de vedere psihologic, află că ghizii spirituali și animalele de putere pot fi un fel de maeștri interiori care ne comunică informații importante despre noi înșine și ne ajută să ne redobândim puterea personală. Ființele spirituale și spațiile sacre percepute în timpul transei, șamanice sau hipnotice, pot fi considerate drept niște simple tehnici imagistice care ne ajută să accedem un nivel profund al conștiinței noastre, acolo unde vindecarea are loc rapid, nedureros și sigur.  În acest sens, șamanismul și vindecarea spirituală devin instrumente psihologice contemporane care ne ajută să călătorim în profunzimea ființei noastre.

1. Această perioadă dificilă care a pus accent pe raționalitate și tehnologie, luând în derâdere sacrul atât din perspectivă temporală (sacrul fiind în opinia lui Eliade o reiterare a elementelor religioase de la originea lumii) cât și spațială (sacrul fiind centrul universului)

2. (https://www.economist.com/britain/2023/02/09/shamanism-is-britains-fastest-growing-religion?fbclid=IwAR29kYCK3jjddUHNHjAdj0r5SAWfa7ShHMjcFigbDmYHi_IP6xFmBukUXHQ)

3. Steve Serr este doctor în psihologie și cercetător în domeniul antropologiei. Are cabinet de psihologie în California și conduce International and Online College of the Shamanic Arts, punând în operă niște cursuri în domeniul șamanismului extrem de serioase, documentate și eficiente.

Am arătat că originea hipnozei a fost convențional plasată în Egiptul și Grecia Antică[1]. Însă precursorii hipnozei moderne se regăsesc și șamanismul tribal, așa cum citim în Manualul Ghildei Naționale a Hipnotiștilor Americani. Așadar, având în vedere cele de mai sus, putem spune că utilizarea stărilor modificate de conștiință a apărut cu mult timp în urmă, posibil în Paleolitic, în comunitățile tribale ale „șamanilor” din trecutul îndepărtat. Urme ale utilizării hipnozei și ale tehnicilor șamanice/spirituale se regăsesc departe în timp, dar și pe toată suprafața globului, conținând o serie de similitudini pe care o să le menționez în cele ce urmează. Ca și transa șamanică/spirituală, transa hipnotică este o stare alterată de conștiință, cu localizare în starea theta[2], având în comun mai multe elemente, precum ritmul, atenția defocalizată, sau disocierea. Dacă în transa hipnotică se folosesc inducții (care includ tehnici de relaxare progresivă și un anume ritm al vocii, o anume intensitate, repetitivitate etc.), călătoriile șamanice au la bază, în principal, tobele ritmice. 

Dar pentru ce sunt stările alterate de conștiință? Mai devreme, în epoca modernă, am ajuns să credem că gândirea rațională era tot ce aveam nevoie. Desigur, trebuie să gândim rațional la lucruri, dar, am descoperit acum, gândirea rațională nu este suficientă. Mai degrabă, trebuie să funcționeze împreună cu alte moduri naturale de gândire sau cu alte funcții naturale ale creierului. Marii muzicieni, dansatori, autori, artiști, artiști marțiali, poeți și chiar inventatori și oameni de știință au folosit în mod semnificativ visarea cu ochii deschiși, imaginația, intuiția și chiar relaxarea. În special, soluțiile la problemă apar adesea într-un fulger de „inspirație” atunci când nu ne concentrăm asupra problemei și, cel mai adesea, atunci când ne relaxăm. [3]

Strămoșii noștri îndepărtați știau foarte bine că stările modificate de conștiință servesc unui scop profund. Șamanii antici, de exemplu (iar aici putem include și „hipnoterapeuții” avant-la-lettre), foloseau aceste stări de conștiință pentru vindecare. Mai târziu, misticii religioși (creștini, budiști, taoiști, sufiști etc.) le-au folosit pentru comunicarea cu divinitatea, numindu-le stări „revelatorii”. De asemenea, atunci când creează, artiștii intră și ei într-o stare modificată de conștiință. Este fenomenul pe care care Irina Mavrodin îl descrie, cu referire la arta literară, drept „mâna care scrie”, dat fiind că niciun scriitor nu poate explica de unde și cum îi vine inspirația. Extrapolând, o mână invizibilă pare a se suprapune peste mâna creatorului, orientând mișcările instrumentului artistic cu o precizie de-a dreptul matematică.

Ritmul tobelor, folosite de vindecătorii șamanici cu scopul de a induce transa, a fost asociat de specialiști cu ritmul bătăilor inimii. Astfel,

bătăile inimii controlează fluxul de sânge prin corp și afectează starea de spirit a individului și invers. De asemenea, inima bate rapid când suntem supărați și încetinește când suntem relaxați, de exemplu. Deci există o legătură directă între ritm și conștiință.[4]

Trecem prin diferite stări modificate de conștiință în fiecare zi (când dormim, când ne relaxăm, când călătorim cu mașina sau cu trenul și visăm cu ochii deschiși, când ne imaginăm sau, dimpotrivă, când ne concentrăm intens asupra unui lucru etc.). Stările modificate de conștiință sunt căi de acces către subconștientul nostru sau, mai bine spus, către noi înșine. 

Atât în transa hipnotică cât și în transa șamanică urmărim să creăm o relație autentică cu adevăratul nostru sine. În timpul transei, mintea conștientă rămâne prezentă, atâta doar că se relaxează, luând forma unui „observator ascuns” calm și întru-totul lucid.

1. A se vedea și the National Guild of Hypnotists training manual
2. Undele cerebrale sunt beta, alfa, theta, delta și gamma, astfel: În beta, creierul se concentrează asupra realității nostre exterioare, rezolvând situații concrete. Frecvența undelor beta e aprox. 13-30 H. Undele alfa sunt cele specifice relaxării, meditației. Creierul își încetinește activitatea, iar frecvența acestor unde se încadrează aprox. între 8-12 Hz. Atunci când din starea de relaxare alunecăm în somnolență, frecvența undelor scade spre 4-7 Hz și intrăm în starea theta. Undele theta sunt specifice trecerii de la starea de veghe la somn și invers. Starea theta conține imagini hipnagogice, asemănătoare viselor, dar foarte vii, care pot fi însoţite de amintiri extrem de puternice, deoarece undele theta ne oferă acces la subconştient. Starea theta are un potenţial creator deosebit și caracter revelator, dar este dificil de studiat, deoarece avem tendinţa să adormim imediat ce creierul nostru începe să genereze cantităţi mari de asemenea unde. Undele delta, imediat următoare, au o frecvență scăzută, între 0,5-4 Hz, fiind specific somnului profund, lipsit de vise. În starea delta are loc regenerea noastră fizică, însănătoșirea sau menținerea sănătății noastre. În sfârșit, undele gamma, cu o frecvență situată între 30-100Hz, vizează rețelele neuronale create cu finalitatea comunicării dintre diferitele părți ale creierului, fiind asociate cu prelucrarea stimulilor sau cu anumite procese cognitive, precum și cu îndeplinirea unor funcții motorii.
3. Shamanism, Hypnotism, And Altered States Of Consciousness, https://Angelmillar.Com/2021/07/11/Shamanism-And-Hypnosis/
4. Idem.

Consilierea filosofică vizează construirea, împreună cu clientul, a unei scheme filosofice care să ajute la identificarea problemei și a posibilelor sale rezolvări. Această schemă include gândirea critică, motivația etică și morală,  analiza existențială, dialogul socratic, teoria budistă cu privire la atașament etc.[1]  

În principiu, un plan de vindecare spirituală în care poate fi utilizată consilierea filosofică poate avea următoarea formă:

Etapa 1: identificarea problemei, sau interviul preliminar, ședință în cadrul căreia consilierul se asigură, printre altele, că nu se află în fața unei persoane cu tulburări psihice grave, caz în care se recomandă opinia unui specialist. 

Etapa 2: identificarea emoțiilor care apar în relație cu problema.

Etapa 3: analiza mijloacelor prin care ar putea fi rezolvată problema. În cazul în care clientul înclină spre o abordare spirituală, atunci se poate introduce, pe lângă hipnoză, meditație sau rugăciune, și una dintre tehnicile șamanice de vindecare spirituală, cu explicațiile de rigoare. Spre exemplu, atunci când o femeie divorțează, dacă suferința devine din ce în ce mai persistentă cu trecerea timpului, iar frica zilei de mâine o copleșește, se poate vorbi despre pierderea unei părți de suflet, care, din perspectivă șamanică, se refugiază din calea traumei și se ascunde undeva, iar rolul șamanului este să o aducă înapoi.  

Etapa 4: în etapa de contemplare se integrează experiența șamanică, proces care poate fi la fel de anevoios ca și etapa anterioară, deoarece o experienta spirituala, oriucat de puternica, daca nu este procesata nu are puterea de a stimula transformarea[2]. În faza de integrare a experienței spirituale de vindecare, consider că discuțiile dintre consilierul filosofic și client ar trebui să aibă ca punct de sprijin istoria religiilor, din perspectivă filosofică. Clientul poate fi conștientizat cu privire la faptul că toate religiile mari, care stau la temelia concepților filosofice de azi, budismul, taoismul și pitagoreismul, conțin elemente șamanice. 

Această etapă importantă este recomandată a fi efectuată cu cei care au instrumentele necesare. Filosofii posedă instrumente precum dialogul socratic, gândirea critică și creativă, capacitatea de raționament, conceptualizarea, crearea de criterii, exerciții de gândire, contemplare ghidată și multe altele.

Clientul poate să afle că stările holotropice de conștiință, specifice transei șamanice, se regăsesc și în misterele lumii antice:

Aceste mistere se bazau pe povestiri mitologice despre zeităţi care simbolizau moartea şi transformarea. în vechiul Sumer erau Inanna şi Dumuzi, în Egipt, Isis şi Osiris, iar în Grecia, zeităţile Attis, Adonis, Dionysos şi Persefona. Corespondentele lor mezoamericane erau la azteci Quetzalcoatl sau Şarpele cu Pene şi Gemenii Eroi din tradiţia mayaşă de la Popol Vuh. Aceste mistere erau deosebit de populare în zona mediteraneană şi în Orientul Mijlociu, aşa cum se poate vedea din iniţierile în templele sumeriene şi egiptene, misterele mitraice sau riturile greceşti koribantice, bacanalele şi misterele eleusine[3].

Așa cum ne arată Grof, printre initiații misterelor eleusiene se numărau multe figuri ilustre si faimoase ale antichitatii, precum Platon, Aristotel si Epictet, conducatorul militar Alcibiade, autorii de piese de teatru Euripide, Sofocle, poetul Pindar, împăratul filosof Marcus Aurelius, precum și omul de stat roman si filozoful Marcus Tullius Cicero[4]. În misterele antice, stările modificate de conștiință sunt puse pe seama hipnozei. Însă precursorii hipnozei se regăsesc în șamanismul tribal, așa cum citim în Manualul Ghildei Naționale a Hipnotiștilor Americani[5]. Ca și transa șamanică, transa hipnotică este o stare alterată de conștiință, cu localizare în starea theta[6], având în comun mai multe elemente, precum ritmul, atenția defocalizată, sau disocierea. Dacă în transa hipnotică se folosesc inducții (care includ tehnici de relaxare progresivă și un anume ritm al vocii, o anume intensitate, repetitivitate etc.), călătoriile șamanice au la bază, în principal, tobele ritmice.

Etapa 5: este etapa echilibrului, cea în care clientul este pe deplin conștient de cauza emoțională și spirituală a problemei pentru care a cerut sprijinul consilierului filosofic, fiind gata să ia decizii sănătoase în privința viitorului, cu o nouă deschidere către spiritualitate și cu o nouă înțelegere a relațiilor umane. În această etapă, clientul ar putea să înțeleagă mult mai bine, prin prisma experienței personale, opinia lui Grof cu privire la întoarcerea către interiorul nostru, ca și metodă de combatere a problemelor existențiale cu care omenirea se confruntă astăzi: „Maestrii spirituali din toate timpurile par a fi de acord ca numai urmarirea obiectivelor materiale nu poate sa aduca împlinire, fericire si pace interioara. Criza globala care se amplifica rapid, deteriorarea morala si nemultumirea crescînda care însotesc cresterea bogatiei materiale în societatile industriale sînt martori ai acestui vechi adevar. În literatura mistica pare sa existe un acord general ca remediul pentru raul existential de care sufera omenirea este întoarcerea catre interior, cautarea raspunsurilor în propriul nostru psihic si parcurgerea unei profunde transformari psihospirituale.

1. A se vedea Lou Marinoff, „What Philosophical Counseling can´t do”, in Philosophy in the Contemporary World, Volume 5, No. 4, Winter, 1998.
2. Maya Levanon, „Together into the Heart of Consciousness: The Practical Philosopher as a Shaman”, in Philosophical Practice, March 2022, 17.1: 2879-86, 2880.
3. Stanislav Grof, Psihologia viitorului, 27.
4. Grof, 27.
5. A se vedea și the National Guild of Hypnotists training manual.

Subiectul anxietății suscintă, din păcate, un interes din ce în ce mai crescând în perioada contemporană, din pricina efectelor pandemiei globale de Coronavirus și a conflictului Ukraina-Rusia, care afectează în plan economic și emoțional întreaga omenire. Schimbările climatice, pe de altă parte, antrenând efecte precum încălzirea globală, apariția unor cutremure sau inundații, care fac la ora actuală ravagii în întreaga lume, sunt factori decisivi în augumentarea numărului de persoane diagnosticate cu anxietate. 

Transmiterea informației prin mijloace tot mai performante de comunicare, pe lângă beneficiile pe care le are în privința cercetării științifice și a interacțiunii umane indiferent de distanțele geografice, aduce cu sine și fenomenul tot mai îngrijorător denumit fake-news, reflectând acele știri care au ca efect dezinformarea și tulburarea echilibrului emoțional la nivel de populație. Vedem cum frica zilei de mâine se acutizează pe fondul discuțiilor intermitente în mass-media cu privire la subiecte precum marea criză economică globală, foametea, falimentul, creșterea prețurilor, creșterea dobânzilor în bănci, pierderea locurilor de muncă, corupția generalizată etc., astfel încât tot mai mulți oameni încep să se plângă de stări specifice tulburărilor de anxietate. Restricțiile din perioada pandemiei, izolarea socială, cursurile școlare on-line, au atras apariția unei noi categorii de copii, dependenți de calculator, anxioși, solitari, fenomen cu atât mai îngrijorător cu cât amenințarea cu noi valuri pandemice răsună zilnic din cutiile televizoarelor și din aparatele de radio.

În acest context social îngrijorător, aplecarea asupra unui subiect precum tulburarea de anxietate mi se pare mai mult decât necesară. Utilizarea hipnozei în cazul tulburărilor de anxietate nu este un subiect nou, însă consider că ar trebui tratat cu mai mult interes, deoarece studiile științifice efectuate de-a lungul vremii au dovedit că hipnoza are beneficii rapide în situații simple. De asemenea, s-a convenit că dă rezultate neîndoielnice în combinație cu alte terapii psihologice clasice, în cazuri mai complicate. 

Anxietatea poate fi înțeleasă ca o stare de hiperexcitare trăită ca disconfort emoțional și psihosomatic [Himanshi Singh, Pradeep Kumar, 2020] și s-a demonstrat științific faptul că  hipnoza are capaciatea de a ajuta subiecții să-și controleze reacția fizică la stimulii care provoacă anxietate, prin disocierea răspunsului somatic de suferința psihologică. În tratarea tulburărilor anxioase, putem utiliza atât sugestii directe cât și indirecte. Când sugestiile directe sunt ineficiente pentru ameliorarea anxietății, există multe alte tehnici hipnotice sugestive care pot să funcționeze eficient. Astfel, tehnicile specifice de disociere temporală pot conduce pacientul la o senzație de liniște cu ajutorul regresiei în vârstă, sau spre scene mai pașnice, cu ajutorul progresiei.

Procesul de inducție și aprofundarea transei ameliorează în general anxietatea. Astfel, verbalizările pentru inducerea relaxării progresive și multe alte metode de inducție pot produce reducerea anxietății. Utilizarea transei meditative profunde, bazată în primul rând pe metodele nonverbale, oferă o altă opțiune pentru gestionarea anxietății. 

Există o sumedenie de studii științifice care au evidențiat eficacitatea hipnozei clinice în combinație cu terapia cognitiv-comportamentală în tratarea tulburărilor de anxietate. S-a arătat că ambele terapii reprezintă abordări multimodale eficiente în tratamentul unei varietăți de afecțiuni psihice și fizice, iar combinația lor prezintă o eficacitate sporită. De asemenea, există psihologi care spun că hipnoza este doar una dintre tehnicile specializate, adică nu este o terapie în sine, și că ar trebui utilizată ca intervenție adjuvantă în cadrul unui pachet complet de tratament psihologic și medical [Himanshi Singh, Pradeep Kumar, 2020]. Am observat că alți cercetători în domeniu consideră că principalele realizări ale hipnozei constau în ameliorarea și reducerea simptomelor, și nu neapărat în vindecarea lor. Însă, pe de altă parte, s-a constatat experimental că abordările terapeutice tradiționale pot fi inutile în tratarea unor probleme cum ar fi fumatul, fobiile, anxietatea, simptomele disociative, durerea cronică etc. Dar aceste probleme pot răspunde rapid, de multe ori într-o singură sesiune de hipnoză, când pacienții sunt învățați să practice autohipnoza, printr-o strategie menită să-i ajute să preia controlul asupra vieții lor, dezvoltând o nouă perspectivă asupra problemei cu care se confruntă. Astfel, o sesiune hipnotică bună, care implică sugestii adecvate pentru contextualizare, se crede că dă rezultate pozitive care durează toată viața [Lynn SJ, Kirsch I, Barabasz A, Cardena E, Patterson D., 2000]. Mai mult de-atât, beneficiile hipnoterapiei au fost demonstrate științific și în cazul tulburărilor psihice ale copilului. Un studiu realizat în 2008 a demonstrat faptul că și copiii pot fi hipnotizați, chiar mai ușor decât adulții, și că hipnoterapia, ca metodă de relevare a capacitatății de fantezie și imaginație, răspunde nevoilor generale de dezvoltare ale copiilor [Huynh ME, Vandvik IH, 2008]. 

Ce sunt tulburările anxioase?

Anxietatea este descrisă adesea ca o senzație de amenințare a unui pericol iminent, dar fără obiect, care provoacă o stare permanentă de încordare, de nelinişte, de tensiune şi nesiguranţă. 

Creierul uman are tendința naturală să considere drept pericol o situaţie neclară, până se elucidează în privința acesteia [Clinical Research Unit for Anxiety and Depression]. Anxietatea apare ca urmare a deținerii unor informaţii insuficiente și din absența unor repere cu privire la această situație, ceea ce atrage neputinţa de a o putea controla [Lăzărescu, Bărănescu, 2011, pp. 108-115]. 

O primă abordare a tulburărilor anxioase așază anxietatea în relație conceptuală cu frica, dat fiind că stările confuze ale anxietății ar putea fi  identificate, în mod eronat, cu sentimentul de teamă. Însă, dacă anxietatea este o emoție negativă fără obiect concis, frica este o emoţie negativă în relaţie cu un stimul sau cu o situaţie obiectivă, care ne avertizează asupra unui pericol extern real [Romilă, 2004].  Cu alte cuvinte, frica exprimă o emoție normală, pe când anxietatea vizează o emoție nejustificată cu privire la incapacitatea de a face faţă unor solicitări majore ale vieţii. „În termenii fenomenelor psihopatologice, anxietatea se referă la tulburările anxioase, iar frica se referă în mod explicit la fobie. Frica este considerată dintotdeauna ca fiind o reacţie normal a organismului faţă de pericole, motivându-se că, în lipsa ei, specia umană ar fi dispărut de mult timp. Frica îndeamnă la prudenţă în abordarea situaţiilor neclare şi protejează individul de condiţiile vitrege ale mediului” [Preda, Georgeta, 2013, pp. 101-106]. 

În altă abordare, anxietatea are o componentă pozitivă, atunci când este de scurtă durată, și devine periculoasă pentru sănătate dacă se permanentizează. „Anxietatea implică sentimente subiective (de exemplu îngrijorarea), răspunsuri fiziologice (de exemplu, tahicardie, hipercortizolemie), precum şi răspunsuri comportamentale (de exemplu, evitarea). Anxietatea poate fi benefică, pregătind organismul pentru acţiune, având un rol de protecţie faţă de un posibil pericol şi rol adaptativ, dar poate fi anormală atunci, când acaparează şi perturbă viaţa de zi cu zi, limitând existenţa individului la strategii de evitare sau de compensare” [DSM-IV]. Anxietatea nu se referă doar la grijile exagerate, așadar, deoarece frământările interioare sunt absolut normale. Anxietatea sănătoasă este îngrijorarea sau vigilența care ne ajută să facem față provocărilor diferite sau dificile, pe când anxietatea nesănătoasă este un răspuns emoțional față de pericolele percepute ca fiind reale, dar care sunt în mare parte imaginare din cauza unei probabilități foarte mici de apariție, cum ar fi îngrijorarea în privința călătoriei cu avionul, de teama că s-ar putea prăbuși, deși accidente aviatice au loc destul de rar. Printre caracteristicile anxietății se numără frica difuză sau intensă, neplăcută, vagă, însoțită adesea de simptome autonome precum migrene, transpirație, palpitații, apăsare în piept, disconfort stomacal și agitație, dată de incapacitatea de a sta liniștit pentru mai mult timp. Simptomele anxietății variază de la persoană la persoană, în funcție de tipologia tulburării anxioase. Există așadar mai multe niveluri ale anxietății: ușoare, medii și ridicate, iar nivelurile medii de anxietate sunt considerate benefice pentru creșterea randamentului cuiva, și chiar nivelurile mai ridicate sunt considerate normale în anumite condiții. 

Așa cum susține cercetătorul A. Ellis, principala sursă a anxietăţii este traversarea precară a stărilor de criză specifice fiecărui stadiu de dezvoltare. Teama fără obiect provoacă sentimente copleşitoare de anxietate – putând fi vorba despre situații în care fie nu există niciun un pericol evident, fie pericolul este mult prea mic pentru a justifica o asemenea teamă [Ellis A., 2009, p. 30]. Simptomele anxioase sau anxietatea rezidă așadar în apariția unor sentimente, reacţii fizice, şi/sau gânduri legate de o ameninţare sau pericol, realiste sau nerealiste.  

Anxietatea are două componente, una fiziologică şi alta psihologică, individul afectat de anxietate fiind pe deplin conştient de existenţa lor. Astfel, componenta fiziologică se caracterizează prin apariția unor simptome vegetative (cefalee, transpiraţie, palpitaţii, tahicardie, disconfort gastric etc.), iar cea psihologică prin senzaţii difuze, neplăcute, vagi, de teamă ori de nelinişte etc. Anxietatea afectează din păcate gândirea, percepţia şi procesul de învăţare. De asemenea, are efecte negative și asupra procesului de selectivitate a atenţiei, deoarece o persoană care se confruntă cu tulburări de anxietate are tendința să selecteze discreționar și să exagereze importanța unor lucruri, ca să-și justifice anxietatea într-o situaţie care le provoacă teamă. Tulburările de anxietate redau o stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de insecuritate, o frică intensă și nejustificată de prezența unui pericol adevărat. Aceste tulburări sunt frecvente, afectând peste 14% din populatie. Persoanele care suferă de anxietate spun că problemele lor sunt de natura fizică, nefiind conștienți că la bază e de fapt o tulburare de tip anxios. Atunci când anxietatea capătă dimensiuni mult mai mari, se vorbește despre angoasă (cuvânt provenit din danezul Angest), care este o stare de neliniște, tulburare sau îngrijorare (câteodată de tip patologic). Deși angoasa este o experiență emoțională de aceeași natură cu anxietatea, aceasta este mult mai intensă, manifestându-se în plus cu senzații de sufocare, de nod în stomac, de transpirație și de accelerare a pulsului. Angoasa apare pentru că nu realizăm importanța unui subiect care ne agasează de foarte mult timp și pe care nu ne decidem să-l înfruntăm. Angoasa este așadar modalitatea organismului nostru de a ne trimite semnale prin care ne informează cu privire la pericolul pe care îl neglijăm. 

Abordări conceptuale ale anxietății în psihanaliză

Cel mai cunoscut psihanalist din istorie, Sigmund Freud, credea că anxietatea e o problemă psihologică, ca rezultat al combinației dintre o traumă din copilărie și inhibiția sexuală. Potrivit doctrine freudiene, anxietatea ar fi o formă de isterie, asociată femeilor, numită și tulburare de conversie, isterie de conversie, reacție conversivă sau psihonevroză isterică de tip conversiv. Prin termenul „conversie”, Freud înțelegea anxietatea convertită în simptome fizice, neurologice (amorțeală, orbire, paralizie etc.), neavând o cauză organică. Freud considera că aceste simptome apăreau ca răspuns la niște situații stresante.

Psihanaliștii de azi consideră că anxietatea rezidă în frustrările libidinale şi interdicţiile morale dictate de Supraeu, care obligă Eul sentimentelor de culpabilitate și că, spre deosebire de frică, este un semnal al prezenţei pericolului în inconştient [Rudică, 2012, pp. 177-178].  Ca să prevină pătrunderea în sfera conştiinţei a unor gânduri şi sentimente negative, Eul reacționează în fața anxietății prin mobilizarea unor mecanisme de apărare. Teoria psihanalitică se focalizează asupra distincției între motivele inconștiente si cele conștiente care stau la temelia conduitei umane, având în vedere, printre altele, experimentele hipnoterapeutice care au făcut obiectul a nenumărate cercetări științifice și care au evidențiat influența sugestiilor post-hipnotice asupra subiecților implicați.  Desi terapeuții psihanaliști se ocupă în special de studiul fenomenului conștient, clinicienii nu pot nega prezenta la pacientii lor a unor motivatii de care acestia nu-si dau seama. Psihanaliza pune accent pe influenta unor forte inconstiente in dezvoltarea si mentinerea unor tulburari psihice sau a unor perturbari in afara personalitatii. Conform teoriei psihanalitice fortele inconstiente influenteaza in fiecare clipa comportamentul uman, ele interferand cu elementele constiente ale psihismului. Tehnica terapeutica a psihanalizei clasice isi propune sa aduca la nivelul constiintei emotiile, motivele si experientele de care subiectul nu este constient. 

În anul 1977, psihanalistul Kroeger a venit cu ideea că prin asocierea psihanalizei cu hipnoza se poate acelera procesul de revelare a unor procese greu accesibile sau chiar inaccesibile minții conștiente. Această tehnică a primit denumirea de hipnoanaliză.

Abordări conceptuale ale anxietății în filosofie

În filosofie, simptomele specifice anxietății patologice au fost identificate de Hipocrate și Aristotel ca aparținând unei tulburări medicale (viziune împărtășită de farmacologii de azi), de Platon și Spinoza ca fiind o problemă filosofică (ca și terapeuții cognitiv-comportamentaliști contemporani), de Kierkegaard și alți existențialiști ori fenomenologi celebri, precum Heidegger, Sartre, Husserl, ca semne ale unei afecțiuni spirituale, ori de A. Camus drept o problemă culturală, ținând cont de circumstanțele celui de-al doilea război mondial.

Așa cum a observat Scott Stossel, „până în urmă cu 30 de ani anxietatea per se nu exista ca tulburare clinică. În 1950, când psihanalistul Rollo May a publicat The meaning of Anxiety, a observat că până atunci doar doi alți oameni, Soren Kierkegaard și Sigmund Freud au dedicate cărți întregi ideii de anxietate” [Stossel, 2019, p. 19]. În opinia filosofului existențialist Soren Kierkegaard, anxietatea reprezintă fiorul de spaima față de ceva nedefinit si indeterminabil, spre deosebire de frică, al cărei obiect este concret și individual. Frica este așadar o consecință normală a modului în care creierul se comportă în situații neobișnuite, fiind declanşată de un pericol real sau cel puțin perceput ca atare. Filosofii existenţialişti legau anxietatea de sentimentul existenţei unui pericol iminent, pe care omul nu-l poate înlătura. Tocmai din acest pericol perceput ar deriva acea stare de nelinişte accentuată, de aşteptare, în care persoana are impresia că urmează să i se întâmple ceva rău.

Întorcându-ne în antichitatea greacă, regăsim particularitățile anxietății, chiar dacă nu sub această denumire, în gândirea stoică, care spunea că „oamenii nu sunt tulburați de lucruri, ci de perspectiva pe care o au asupra lor (…); pentru Epictet rădăcinile anxietății nu se află în biologia noastră ci în modul în care înțelegem realitatea” [Stossel, 2019, p. 21].  Alt stoic celebru, Seneca, susținea că suferim mai mult de frică decât decît în realitate. Aceeași viziune care pare să anticipeze argumentele terapeuților cognitiv-comportamentaliști, apare și în scrierile lui Spinoza, în secolul XVII, care vede în cognițiile greșite o problemă de logică. Astfel, „gândirea greșită ne face să ne temem de lucruri pe care nu le putem controla, susținea Spinoza, în urmă cu 300 de ani.” [Stossel, 2019, p. 19]. 

După cum susține Lou Marinoff, stoicismul este filosofia care fundează terapiile cognitive, respectiv terapia emoțional-comnportamentală și terapia cognitiv-comportamentală [Lou Marinoff, 2019, p. 23]. De altfel, Marinoff este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai filosofiei practice de astăzi, care consideră că anumite probleme psihologice, printre care și tulburările de anxietate, pot fi tratate foarte bine prin apel la consiliere filosofică. Metoda de consiliere propusă de Marinoff, PEACE (Problemă/Emoție/Analiză/Contemplare/Echilibru), constă în clarificarea problemei, identificarea emoțiilor, analiza critică, contemplarea filosofică și atingerea echilibrului. Ceea ce distinge consilierea filosofică de alte tipuri de consiliere, psihologică, vocațională sau de dezvoltare personală, rezidă în faptul că face apel la înțelepciunea marilor gânditori ai umanității.

Clasificarea tulburărilor de anxietate potrivit DSM-V

Anxietatea este așadar o senzaţie subiectivă care poate să se întindă de la o stare nespecifică şi difuză până la atacuri de panică, adică până la o manifestare psihopatologică care survine brusc, sub forma unei frici sau terori intense, peste limita de suportabilitate a unui om. Atacul de panică este o situație de criză care apare fără un motiv aparent și, prin intensitate, se asociază cu senzaţia de moarte iminentă. Atacurile de panică sunt atât de înfricoșătoare încât şi gândul la apariția lor poate induce o anxietate de aşteptare în ceea ce priveşte noi atacuri. Din punct de vedere subiectiv, persoana în cauză resimte sindromul de panică ca pe un mare pericol, cu manifestări vegetative puternice, astfel încât trăieşte sentimentul morţii iminente sau este încercată de alte fenomene biologice neplăcute, precum hiperventilaţia, apneea etc. Tulburările de anxietate constau în anxietate „anormală” sau nerealistă combinată cu suferinţe persistente sau afectarea funcţionării. Prevalenţa tulburărilor de anxietate este relativ înaltă. În general, femeile au rate de prevalenţe mai mari în toate tulburările de anxietate, în comparaţie cu bărbaţii. 

De-a lungul timpului, clasificarea tulburărilor de anxietate nu s-a schimbat foarte mult, însă DSM-V s-a axat pe  „furnizarea unei abordări științifice mai sofisticate pentru posibila etiologie și patogeneză a acestor tulburări. Mai multe conferințe internaționale au fost organizate între 2003 și 2008 pentru a ascuți punctele naturale de separare a grupurilor de diagnostic sub rubrica „tulburări de anxietate”. Într-adevăr, patru întâlniri internaționale separate au fost dedicate acestor potențiale grupări.” [Kupfer, 2015].  

DSM-V a schimbat clasificările anterioare prin reorganizarea structurii capitolelor, astfel încât tulburările din cadrul fiecărui capitol să fie abordate din perspectiva duratei de viață și a utilizării specificatorilor. Astfel, DSM-V a considerat că tulburarea de stres postrtaumatic trebuie integrată într-un capitol separat față de clasificarea anterioară. DSM-V și-a propus să transmită mai multe informații cu privire la simptome și să surprindă mai precis morbiditatea psihiatrică a tulburărilor și severitatea stărilor specifice acestora.  De asemenea, versiunea electronică a DSM-V oferă o mai mare flexibilitate în utilizarea acestuia și a scalelor de evaluare [Kupfer, 2015].   

Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mintale DSM-V (2013) clasifică tulburările de anxietate astfel [American Psychiatric Association. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders. 5th ed. DSM-V]: 

• Tulburarea de anxietat de separare (SepAD);
• Muțenia selectivă (SM)
• Fobii specifice
• Tulburare de anxietate socială (fobie socială)
• Tulburare de panica TP
• Atacul de panică (specificator)
• Agorafobie
• Tulburare de anxietate generalizată TAG
• Tulburare de anxietate indusă de substanțe/medicamente
• Tulburare de anxietate datorată unei alte afecțiuni medicale

 

Capitolul dedicat tulburărilor de anxietate în DSM-V acordă o atenție sporită modului de dezvoltare a tulburărilor de anxietate, în funcție de vârsta obișnuită la debut, și le extinde durata la 6 luni pentru toate vârstele, inclusiv pentru fobia specifică și tulburarea de anxietate socială. Atacurile de panică sunt considerate drept un specificator aplicabil tuturor tulburărilor DSM-V, și nu doar al tulburărilor de anxietate. Tulburarea de panică și agorafobia sunt tratate prin prisma unor criterii separate. În același timp, criteriile pentru tulburarea de anxietate de separare au fost reformulate, pentru a reprezenta mai adecvat expresia simptomelor de anxietate de separare la vârsta adultă. Spațiul alocat fiecărei tulburări a fost îmbunătățit cu secțiuni precum dezvoltarea și cursul acestora, factorii de risc și de prognostic, precum și informațiile biologice asociate. 

Reformularea tulburărilor de anxietate în DSM-V poate duce la o mai mare precizie într-o varietate de moduri, astfel: 

Studiile epidemiologice pot identifica o mai bună separare a tulburărilor, precum și suprapunerea între tulburări. Eforturile de cercetare translațională și descoperirea markerilor biologici în diagnosticele de subgrup și predictorii de tratament pot fi mapate mai ușor pe această formulare actualizată. Structura capitolului și tulburările individuale pot fi asociate mai ușor cu factori genetici și alți factori biologici. Un exemplu al acestei strategii este plasarea tulburărilor de anxietate între capitolele despre depresie și tulburările obsesiv-compulsive. Noii specificatori ai tulburărilor de anxietate pe DSM-V pot ajuta la obținerea unui grad mai mare de precizie în intervențiile de tratament. După cum s-a menționat mai devreme, specificatorul atacului de panică din capitolul anxietate poate fi folosit împreună cu orice tulburare, deoarece există dovezi considerabile că prezența atacurilor de panică poate afecta răspunsul la tratament. Interesant este că atât tulburările bipolare, cât și tulburările depresive pot fi însoțite de un specificator de suferință anxioasă. Suferința anxioasă a fost remarcată ca o trăsătură proeminentă atât a tulburării bipolare, cât și a tulburării depresive majore, atât în ​​asistența primară, cât și în mediile de specialitate de sănătate mintală. Poate cel mai important, nivelurile ridicate de anxietate au fost asociate cu un risc mai mare de sinucidere, o durată mai lungă a bolii și o probabilitate mai mare de non-răspuns la tratament. Ca rezultat, este util din punct de vedere clinic să se specifice cu precizie prezența și nivelul de severitate al suferinței anxioase pentru planificarea tratamentului și monitorizarea răspunsului la tratament [David J. Kupfer, 2015, 21].  

Comparativ cu DSM-IV, DSM-V include 2 tipuri noi de tulburare de anxietate, respectiv tulburarea de anxietate de separare și muțenia selectivă, care erau plasate în DSM-IV printre tulburările care apar în copilărie.  În alte clasificări anterioare apare ca tulburare de anxietate si ipohondria (frica de a avea sau contracta o boală gravă), însă în DSM-V diagnosticul de ipohondrie a fost înlocuit cu două noi entități diagnostice: tulburarea de simptome somatice (SSD) și tulburarea de anxietate a bolii (IAD). Ambele diagnostice împărtășesc anxietatea de sănătate ridicată ca criteriu comun, dar simptomele somatice suplimentare sunt necesare doar pentru SSD, dar nu pentru IAD. 

Între timp, a apărut și DSM 5–TR în martie 2022, incluzând o nouă formă de tulburare anxioasă, respectiv prolonged grief disorder, adică jalea pe care o înregistrează cineva pentru pierderea cuiva drag. Afecțiunea se referă la persoanele care au suferit în urma morții unei persoane apropiate cu peste 12 luni în urmă – 6 luni pentru copii – și nu pot trece de durerea care duce la apariția unor simptome care le afectează negativ existența de zi cu zi. Potrivit DSM 5–TR, unul din 10 adulți riscă să dezvolte această tulburare după pierderea unei persoane dragi.

DSM-V nu mai include tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) sau tulburarea de stres acut în capitolul dedicat tulburărilor de anxietate. Aceasta  este tratată separat, într-un nou capitol denumit „Tulburări legate de traume și stres”, fiind segmentată astfel:

• Tulburare de atașament reactiv
• Tulburare de angajament socială dezinhibată
• Stres post traumatic
• Tulburare de stres acut
• Tulburări de adaptare

Însă în clasificarea anterioară, DSM-IV, stresul posttraumatic constituia una dintre tulburările de anxietate, dat fiind că anxietatea este un factor decisiv în diagnosticarea acestei tulburări.   

În cele ce urmează prezentăm succint cele mai importante trăsături ale principalelor tulburări de anxietate, așa cum sunt conținute de DSM-V:

1. Tulburarea de panică TP (cu şi fără agorafobie) rezidă în apariția unor atacuri neprevăzute, spontane și recurente, de frică intensă, însoțită de cel puțin patru simptome mentale şi fizice asociate, potrivit DSM IV, respectiv scurtarea respiraţiei/senzaţia de sufocare/dificultăţi de respiraţie; palpitaţii; durere sau disconfort precordial; senzaţii de sufocare sau de strangulare; tremur şi transpiraţie;  greaţă; “frica de a nu înnebuni” sau de a muri; frică de a pierde controlul;  senzaţia de irealitate sau disociere vizavi de sine; senzația de depersonalizare, de pierdere a contactului cu realitatea; îngrijorare cu privire la noi atacuri şi consecinţele acestora. Diagnosticul de tulburare de panică este condiționat de o frecvență de cel puțin patru atacuri de panica lunar, pe o perioada mai indelungată, care să fie totodată însoțite de o frică intensă și persistentă privitoare la apariția unui alt atac de panică. Atacurile de panică sunt comune comparativ cu tulburările de panică, deoarece pot să apară din senin, fără a fi legate de o situație anume. 
2. Agorafobia (gr. agora=piață publică) reprezintă teama unei persoane de a fi singură în spații deschise, în afara locuinţei proprii sau într-o mulţime. Frica de a se afla în locuri sau situaţii din care scăparea poate fi dificilă sau jenantă, ori în locuri din care nu poate apela la un ajutor în momentul în care ar apărea un atac de panică, determină persoana respectivă să-şi reducă deplasările sau să-și caute un însoţitor. Forma cea mai simplă a agorafobiei este teama puternică privind deplasarea în afara casei, chiar în spaţii nepopulate. Anxiogene pentru cei care suferă de această tulburare sunt zonele suprapopulate, deplasarea departe de locurile cunoscute, precum și deplasarea cu mijloacele de transport în comun, alături de persoane necunoscute. Pe scurt, agorafobia este „neplăcerea de a străbate spaţii deschise” sau frica de aglomeraţia din metrou. În studiile care au vizat pacienţi cu tulburare de panică, agorafobia a fost identificată în proporție de 30-40%. De asemenea, s-a observat științific faptul că agorafobia se manifestă adesea în relație cu fobiile sociale, spaţiale, precum şi cu unele elemente ale fobiei de separare. În cele mai multe cazuri, persoana care suferă un atac de panică are şi simptome de agorafobie.
3. Tulburarea de anxietate generalizată (TAG) se manifestă sub forma unor sentimente nervoase recurente, îngrijorări, excesive legate de circumstanţe, evenimente sau conflicte reale, asociate cu simtomele următoare: irascibilitate; iritabilitate; oboseală; insomnie; probleme de concentrare (pacientul nu se simte capabil să gandească). Pentru a vorbi despre tulburare prin anxietate generalizată, aceste simptome trebuie să persiste cel puţin șase luni şi să provoace suferinţă clinică şi funcţională semnificativă. Anxietatea generalizată este de fapt o frică exagerată față de tot ceea ce e important pentru pacient, cu privire la prietenii săi, la familie, la starea de sănătate, la serviciu, la bani sau la evenimente precum ratarea unei întâlniri semnificative [Brett A. Moore, 2016, p. 86]. 
4. Fobia specifică este o frică anormală, iraţională şi persistentă față de anumite animale, locuri sau persoane, care este declanşată de prezenţa sau anticiparea unei situaţii specifice (de exemplu, frica de injecții). Când apare, frica poate fi atât de intensă încât persoana respectivă ajunge să aibă simptome fizice intense sau atacuri de panică. Printre cele mai des întâlnite fobii specifice se numără frica de înalțimi, de zbor, de șerpi, păienjeni, sânge etc.
5. Fobia socială (Tulburarea anxietăţii sociale) constă într-o frică anormală, persistentă şi iraţională față de o situație socială sau de o anumită performanţă, disproporţionată în raport cu o ameninţare reală. Fobia socială se poate traduce în frica irațională a unui individ de a se întâlni cu alte persoane, de a vorbi în cadrul unor reuniuni publice, a mânca sau a bea în public etc. De fapt, fobia socială constă în teama unui om de a fi judecat sau evaluat negativ de ceilalți. Din acest motiv îi este frică să nu facă ceva ce l-ar putea umili în public, ceea ce îl determină să evite evenimentele care să-l aducă în această situație. 
6. Tulburarea de anxietate de separare (SepAD) apare în cazul separării de o persoană sau de un anumit loc. Considerată a fi o reacție normală în cazul separării bebelușului sau copilului, ca o consecință a dezvoltării firești, separarea devine o tulburare dacă este inadecvată sau excesivă. Potrivit DSM-V, anxietatea de separare afectează aprox. 7% dintre adulți și 4% din rândul copiilor. 
7. Muțenia selectivă (SM) este o tulburare de anxietate care coexistă cu anxietatea socială și cu timiditatea. O persoană afectată de această tulburare nu vorbește în anumite situații sau cu anumite persoane, chiar dacă pot suporta niște consecințe grave precum otracizarea, rușinea sau pedeapsa. 

1.5 Principiile terapiei anxietății [Holdevici, pp. 460-461] 

• Modificarea mediului, cum ar fi schimbarea mediului de lucru, pentru eludarea evenimentelor producătoare de stres;

• Modificarea modului în care clientul evaluează situația traumatică;
• Acțiunea directă asupra răspunsului emoțoional și fiziologic la stimulul producător de anxietate (prin tratament medicamentos, relaxare progresivă, hipnoză/autohipnoză și tehnici meditative);
• Modificarea felului de a interpreta mediul extern, prin desensibilizare sau decondiționare.

Hipnoza și terapia cognitiv-comportamentală a tulburărilor anxioase

Terapia cognitiv-comportamentală se concentrează asupra conștientizării progresive a cognițiilor (gândurilor interne), introducând niște tehnici de învățare cu scopul de a restructura gândurile nefolositoare. Subiectul învață  astfel să utilizeze strategii precum vorbirea pozitivă cu sine și oprirea gândurilor, vizând autocontrolul și stăpânirea comportamentelor problematice [Frew, J., Spiegler, M. D., 2013]. Cercetările empirice indică faptul că hipnoza poate spori eficacitatea terapiei cognitiv-comportamentale, fiind un instrument ajutător în abordarea tulburărilor de anxietate. Astfel, într-un studiu având ca obiect o intervenție cognitiv-comportamentală pentru anxietatea vorbirii în public, completată de hipnoză, s-a observat că anxietatea a scăzut mai repede la participanții tratați cu hipnoză decât la cei tratați numai cu terapie cognitiv-comportamentală [Schoenberger N.E., 2000]. Alt studiu a evaluat impactul hipnoterapiei în atenuarea simptomelor de anxietate la 50 de participanți din Delhi, iar rezultatele i-au condus pe cercetătorii implicați la concluzia că hipnoterapia atenuează simptomele anxietății [Dwivedi SK, Kotnala, 2014]. Un alt studiu, realizat de Bryant, Harvey, Dang, Sackville și Basten, în anul 1998, având ca scop tratamentul tulburării de stres acut, a comparat terapia prin hipnoză, ca adjuvant al terapiei cognitiv-comportamentale, doar cu terapia cognitiv-comportamentală și cu consilierea de susținere. La sfârșitul tratamentului, s-a constatat că cea mai bună dintre cele trei intervenții pentru reexperimentarea simptomelor a fost cea care include hipnoza. În anul 1995, Kirsch şi colaboratorii săi au făcut publice concluziile unui amplu studiu care a explorat beneficiile privind integrarea hipnozei clinice într-un protocol standard de terapie cognitiv-comportamentală. În urma analizei care s-a întins pe parcursul a douăzeci de ani, cercetătorii au tras concluzia că hipnoza clinică sporește eficacitatea terapiei cognitiv-comportamentale. În urma unui studiu realizat în anul 2010, Alladin a ajuns la concluzia că hipnoza clinică și terapia cognitiv-comportamentală se îmbină perfect, ca yin și yang. Astfel, a spus Alladin, ambele folosesc relaxarea și imaginile. Fiind  eclectice, ambele sunt ușor de integrat într-o serie de tehnici de consiliere. De asemenea, ambele vizează reîncadrarea și înțelegerea, terapia cognitiv-comportamentală concentrându-se pe restructurarea cognitivă, iar hipnoza clinică pe procesarea inconștientă la un nivel mult mai adânc. 

GENERALITĂȚI CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA HIPNOTERAPIEI ÎN TULBURĂRILE DE ANXIETATE

Factorii cognitivi constituie o componentă etiologică importantă a răspunsurilor anxioase și fobice. Orice intervenții de terapie cognitivă care sunt utilizate la nivel conștient pot fi întărite hipnotic. Spre exemplu, în cazul stimei de sine scăzute pot fi folosite metode de întărire a ego-ului, prin una dintre metodele de reîncadrare cognitivă. Sugestii de terapie rațional-emotivă pot fi oferite pacienților anxioși pentru a-i determina să-și modifice ipotezele subiacente și dialogul intern. Hipnoza poate fi, de asemenea, folosită pentru a regresa în vârstă pacienții la experiențe imediat anterioare momentului în care au început să se simtă anxioși [Crasilneck, Hall, 1985]. Acest lucru poate ajuta la identificarea situațiilor care provoacă anxietate, precum și a dialogului intern și a imaginilor care evocă răspunsuri problematice. Regresarea vârstei la perioadele anterioare dezvoltării fobiei, când pacientul se descurca cu succes, s-a dovedit, de asemenea, eficientă [Logsdon, 1960]. 

Există, totuși, momente în care un răspuns fobic sau o anxietate generalizată este cauzată de mai mult decât de simple condiționări sau cogniții iraționale. În aceste cazuri, explorarea inconștientă, prin semnalizare ideomotorie sau tehnici hipnoproiective, a identificat cu succes conflicte, funcții, scopuri sau experiențe trecute care sunt dincolo de conștientizarea conștientă. Când se constată că evenimentele traumatice sunt asociate cu reacții fobice, poate fi profitabil să se faciliteze o regresie de vârstă și să se abreacționeze sentimentele asociate cu experiența. Așa cum arată Corydon Hammond, „în ciuda faptului că hipnoza este adesea utilă în tratamentul tulburărilor anxioase și fobice, evaluarea și tratamentul atent sunt încă esențiale (Crasilneck, 1980). Au fost identificate cel puțin 76 de fobii diferite (McLaughlin, 1967) și, astfel, categoria aparent unitară de tulburări fobice” [Hammond, 1990, p. 153].

De aceea, în tratamentul tulburărilor de panică, părerea unanim acceptată este că intervențiile hipnotice trebuie utilizate împreună cu intervenții psihoterapeutice și medicale mai tradiționale, precum medicația, desensibilizarea in vivo, terapia cognitiv-comportamentală, biblioterapia etc., în funcție de fiecare caz în parte. Într-un studiu publicat în anul 1983, cercetătorii Fermouw și Gross au subliniat importanța luării în considerare a subtipurilor de fobii sociale, ținând cont de diferența între pacienții cu excitare fiziologică ridicată versus cei cu excitare cognitivă și fiziologică ridicată. Așadar, pacienții cu fobii sau alte tulburări de anxietate nu trebuie să primească în mod automat același tratament [Hammond C., 1990, p. 153]. 

În cele ce urmează, voi analiza pe scurt modul în care hipnoza poate să intervină pozitiv în tulburările de anxietate, așa cum le-am menționat în subcapitolul anterior, urmând ca în cel de-al treilea capitol al lucrării să discut pe larg despre tulburarea de stres posttraumatic și aplicabilitatea hipnoterapiei în cazul acesteia.

Hipnoterapia în tulburările de panică

În primul rând, terapeutul trebuie să-l învețe pe client să utilizeze autohipnoza și relaxarea ori de câte ori se confruntă cu stările de panică, deoarece îl ajută să obțină controlul asupra simptomelor să, în consecință, să le reducă intensitatea. Atacurile de panică apar din senin, oriunde și oricând, sub forma unor simptome anxioase extrem de puternice, situație în care clientul trebuie să învețe să-și reducă singur nivelul anxietății de bază și să controleze episoadele acute prin autohipnoză și relaxare. De asemenea, terapeutul are rolul de a-l conștientiza pe client cu privire la faptul că simptomele anxietății pot fi controlate, înlocuind gândurile care îi semnalează apariția unor nenorociri cu altele care să susțină faptul că aceste simptome pot trece. Clientul trebuie să fie conștientizat că indiferent de gradul atacurilor de panică, acestea nu-i pun viața în pericol. În sfârșit, atunci când clientul s-a obișnuit cu tehnicile de relaxare, respirație și autocontrol, terapeutul poate trece la expunerea lui gradată la simptomele anxietății, prin tehnica hiperventilării (respirație forțată). Această treaptă a terapiei îl conduce pe client la întărirea convingerii că poate să-și controleze, atât cognitiv cât și comportamental, stările de anxietate. [Holdevici, 2015, pp. 481-482].

Hipnoterapia în cazul agorafobiei

În cazul agorafobiei, fie că e însoțită sau nu de atacuri de panică, terapia prin hipnoză vizează exputerea gradual a clientului lasituațiile de care se teme și la simptomele care îi declanșează stările anxioase. Teama fără temei resimțită de clientul care suferă de agorafobie atunci când se găsește în spații deschise, aglomerate sau departe de casă, poate fi controlată prin deprinderea unor tehnici de relaxare, autohipnoză și de control al respirației. Terapeutul îl va învăța pe client să-și dezvolte vorbirea interioară, în direcția conștientizării absenței unei amenințări reale a experienței, pe care poate de fapt să o evite, și a acceptării simptomelor care le provoacă anxietatea. Prin hipnoză clientul învață să dobândească autocontrolul în privința senzațiilor fiziologice și gândurilor catastrofice specifice anxietății și să se disocieze de simptomele acesteia, prin întrebuințarea unui „declanșator” (de ex.: Ori de câte ori te temi, vei presa degetul mare al mâinii stângi în palma dreaptă”).

Hipnoterapia în tulburarea prin anxietate generalizată (TAG)

  Terapia anxietății generalizate vizează reducerea nivelului anxietății de bază și modificarea gândurilor care activează răspunsul anxios. Ca și în cazul tulburării de panică, un rol semnificativ îl dețin sugestiile pozitive administrate în transă, cu ajutorul cărora se restructurează convingerile anxiogene al clientului. O importanță deosebită o are regresia de vârstă, cu ajutorul căreia pot fi identificate și eliminate traumele din copilărie. Relaxarea progresivă și autohipnoza ajută clientul să-și controleze gândurile și reacțiile fiziologice la anxietate.

Hipnoterapia în cazul fobiilor specifice și sociale 

Hipnoza are rezultate demonstrate științific în tratarea acestei tulburări, deoarece se adresează minţii subconştiente, de unde vin majoritatea comportamentelor și atitudinilor, inclusiv așadar obsesiv-compulsive. Cu toate acestea, mulți psihologi cred că hipnoterapia poate aduce beneficii numai prin asociere cu alte terapii complementare. O schemă de tratament a tulburării obsesiv-compulsive poate include, printre altele, terapia cognitiv-comportamentală, prin expunerea și prevenirea răspunsului clientului la obsesii, tratamentul medicamentos și terapia prin hipnoză. Terapia prin hipnoză reduce sau chiar elimină anxietatea, iar în lipsa unui fond anxios, tulburarea obsesiv-compulsivă nu se poate manifesta. Pentru înlăturarea cauzelor anxietății asociate tulburării obsesiv-compulsive, terapeutul poate utiliza tehnici de relaxare progresivă și sugestii în transă pentru identificarea cauzelor obsesiilor și disocierea clientului de aceste obsesii. 

Spre deosebire de tulburarea de panică, fobiile apar în urma unui factor psihologic stresor. Fobiile sunt acele frici intense și disproporționate față de niște situații care pentru majoritatea oamenilor nu reprezintă o problemă. Provocarea fricii iraționale este de a clarifica confuzia dintre posibilitate și probabilitate. Am văzut în subcapitolul dedicat tulburărilor anxioase că există o mare diferență între anxietatea anticipativă a unor evenimente probabile sau improbabile și fobie, adică între frica utilă, protectoare și frica inutilă, dezadaptativă. De obicei, răspunsul anxios apare odată cu anticiparea evenimentului, care poate fi o fobie legată de acțiunea de a intra într-un lift sau de a merge cu avionul, sau de a mânca sau a ține un discurs în public. În cazul fobiilor, răspunsul de anxietate este bazat pe frică. Cu alte cuvinte, fobia concretizează acea frică. 

Strategia terapeutică presupune instruirea pacienților aflați în transă să-și imagineze că sunt literalmente în altă parte, departe de stimulul înfricoșător, disociindu-se astfel de experiența care le produce anxietate. Tehnicile de întărire a gândirii pozitive sau de întărire a ego-ului ajută pacientul să amelioreze simptomele. Cercetătorii au explorat relația dintre capacitatea de transă și geneza comportamentelor fobice și au descoperit că pacienții care prezintă fobii au scoruri mai mari la scalele de sugestibilitate. Inducția produce relaxare la pacienții cu fobii, astfel încât terapeutul poate administra cu ușurință sugestii de reducere a reacțiilor emoționale și fizice. Regresia de vârstă poate conduce pacientul la momentul apariții traumei cu scopul de a scoate la suprafață amintiri psihotraumatizante din trecut și de a le restructura, cu ajutorul imageriei dirijate. 

În cazul fobiilor specifice, hipnoza poate aborda răspunsurile anxioase  și folosind tehnica punții afective a lui Watkins sau relaxarea progresivă împreună cu desensibilizarea sistematică. În vederea desensibilizării, înainte de inducerea hipnozei terapeutul poate propune pacientului să facă o ierarhie a situaţiilor care să se apropie progresiv de situația fobică reală, astfel încât prima situație să fie cea mai puțin anxioasă (cum ar fi citirea unei reviste de călătorie), apoi puțin mai anxioasă (mă gândesc să iau bilete de avion), și apoi puternic anxioasă (fac rezervare al avion). Treptat, terapeutul poate să ghideze clientul în vizualizarea călătoriei în avion, deasupra cerului. Pe măsură ce scenele sunt imaginate, terapeutul poate obține semnale de la client prin ridicarea degetului, dacă simte anxietate. În acel moment, terapeutul îi cere să nu-și mai imagineze scena, ci altă scenă, de data asta neutră. Răspunsul de anxietate se diminuează pe măsură ce persoana intră mai adânc în transă, înainte de a-și imagina scena care provoacă din nou anxietate. În acest fel, treptat are loc desensibilizarea in vitro”. Această tehnică ar trebui urmată de tehnici in vivo (de exemplu, o excursie la aeroport folosind autohipnoza). [Hammond, pp. 178-179]. 

Unii specialiști consideră că în tratarea fobiilor hipnoza poate fi utilizată ca metodă complementară pentru alte terapii, precum terapia cognitiv-comportamentală etc. Astfel, „eficiența utilizării hipnozei în terapia fobiilor se bazeazăpe sugestibilitatea ridicată, vivacitatea reprezetărilor vizuale, abilitatea de a focaliza atenția, precum și pe flexibilitatea strategiilor cognitive” [Holdevici, pp. 467-468].

Hipnoterapia și tulburarea de anxietate de separare (SepAD) 

Anxietatea de separare se referă la frica excesivă sau anxietatea cu privire la separarea de casă sau de o figură de atașament. Copiii cu tulburare de anxietate de separare pot să se agațe excesiv de părinți, să refuze să doarmă fără a fi lângă o figură de atașament majoră, să fie reticenți să participe la o tabără sau să doarmă în casele prietenilor. Totodată, ei pot să solicite ca cineva să fie cu ei atunci când merg într-o altă camera, chiar dacă sunt în casa lor. Utilizarea tehnicilor de hipnoterapie poate ajuta la tulburarea de anxietate de separare. Spre exemplu, pentru copiii care urmează să frecventeze cursuri la școală, hipnoza telefonică (în drum spre școală etc.) poate servi la ameliorarea anxietăților și fobiilor acestor copii, permițându-le treptat să se bucure de ceea ce înseamnă școala, datorită abilității învățate de a se raporta cu sentimente și gânduri pozitive la acest subiect. Terapeutul poate vorbi cu copilul la telefon, astfel încât acesta din urmă să poată primi ajutor în timp real [Barrus, 2019].

Hipnoterapia și muțenia selectivă (SM)

Mutismul selectiv poate afecta copiii de toate vârstele, începând, de obicei, la vârsta de 4 sau 5 ani. Copiii afectați de mutism selectiv nu vorbesc în contexte care nu le sunt familiare sau în care se așteaptă sau se cere comunicarea orală (de exemplu, la școală sau la grădiniță). O astfel de tulburare interferează cu activitățile normale ale copilului și poate avea consecințe invalidante pe termen lung dacă este lăsată netratată, fiind asociată cu stări anxioase. Rezultatele unor cercetări științifice sugerează că intervențiile cognitiv-comportamentale (20-24 de ședințe) ar fi cea mai bună opțiune terapeutică [Mauro Cavarra, Adelina Brizio, Nicoletta Gava, 2016]. Însă alte studii au condus la concluzia că Hipnoterapia Ericksoniană duce la remiterea tulburării și la îmbunătățirea stării generale a clientului în numai 5 ședințe, un interval de timp mult mai scurt față de ceea ce este raportat în literatura actuală [Cavarra, 2016]. 

În concluzie, cercetările contemporane au încă nevoie de studii metodologice riguroase privind rezultatele privitoare la mutismul selectiv.

HIPNOTERAPIA STRESULUI POST-TRAUMATIC

Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) apare în urma unui eveniment stresant, ieşit din comun sau de natură extrem de ameninţătoare. Se caracterizează prin înregistrarea simptomelor de anxietate și coşmaruri, apariția unor flash-back-uri, precum și printr-un comportament de evitare a amintirilor. Stările specifice acestei tulburări pot să includă gânduri sau imagini intruzive ale evenimentului traumatizant, extrem de stresante. Evenimentul extrem de traumatic poate sa fie recent sau mai vechi. Suferința, furia ori șocul sunt reacții firești care apar în urma unor evenimente traumatice, însă persoanele care suferă de tulburarea de stres post-traumatic prezintă niște reacții severe, prelungite si intruzive, care le afectează existența în mod dramatic, deși ele încearcă să evite situațiile care le amintesc de trauma, inclusiv locuri si situații similar celor în care trauma s-a petrecut. 

Deși în clasificările anterioare stresul posttraumatic a fost considerat una dintre tulburările de anxietate, în DSM-V este tratat separat, făcând subiectul unui capitol distinct, dedicat traumelor și stresului, iar „această mișcare de la DSM-IV, care a abordat PTSD ca o tulburare de anxietate, se numără printre câteva modificări aprobate pentru această afecțiune care se află din ce în ce mai mult în centrul discuțiilor publice și profesionale” [American Psychiatric Association Division of Research. Highlights of Changes from DSM-IV to DSM-V: Posttraumatic Stress Disorder, 1 Jul 2013].  

Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) poate apărea la o persoană care a experimentat sau a asistat la unul sau mai multe evenimente traumatice. Subiectul implicat percepe aceste situații toxice din punct de vedere emoțional sau fizic, considerând că îi pun viața în pericol sau că îi afectează bunăstarea mentală, fizică, socială ori spirituală. Exemple de circumstanțe favorabile apariției tulburării de stres posttraumatic sunt dezastrele naturale, accidentele grave, actele teroriste, războaiele, agresiunile sexuale, traumele istorice, violența conjugală etc. Criteriile de diagnostic pentru DSM-V identifică declanșarea PTSD ca expunerea la moarte reală sau amenințată, rănire gravă sau încălcare sexuală. Expunerea trebuie să rezulte din unul sau mai multe dintre următoarele scenarii, în care individul trăiește direct evenimentul traumatic, este martor personal la evenimentul traumatizant, află că evenimentul traumatic a avut loc unui membru apropiat al familiei sau unui prieten apropiat (cu moartea reală sau amenințată fiind fie violentă, fie accidentală), sau se confruntă direct cu expunerea repetată sau extremă la detalii aversive ale evenimentului traumatic (nu prin mass-media, imagini, televiziune sau filme, decât dacă este legat de muncă). Perturbarea, indiferent de declanșatorul ei, provoacă suferință semnificativă clinic sau afectare a interacțiunilor sociale ale individului, a capacității de muncă sau a altor domenii importante de funcționare. Nu este rezultatul fiziologic al unei alte afecțiuni medicale, medicamente, droguri sau alcool.

Modificări ale criteriilor PTSD în DSM-V, față de DSM-IV

În comparație cu DSM-IV, criteriile de diagnostic pentru DSM-V trasează o linie mai clară atunci când descrie detaliile evenimentului traumatic. De asemenea, DSM-V acordă mai multă atenție simptomelor comportamentale care însoțesc PTSD și propune patru grupuri de diagnostic distincte (în loc de trei, ca în DSM-IV) respectiv re-experimentarea, evitarea, alterările de cogniție și dispoziție și excitarea.  Re-experimentarea acoperă amintirile spontane ale evenimentului traumatic, visele recurente legate de acesta, apariția unor flashback-uri sau a altor tulburări psihologice intense sau prelungite. Evitarea vizează amintirile supărătoare, gândurile, sentimentele sau unele mementouri externe ale evenimentului. Alterarea de cogniție și dispoziție conduce la apariția sentimentelor persistente și distorsionate de învinovățire, față de sine sau față de alții, la înstrăinare sau la un interes semnificativ diminuat pentru unele activități, precum și la incapacitatea de a-și aminti aspectele cheie ale evenimentului. Excitarea este marcată de un comportament agresiv, imprudent sau autodistructiv, tulburări de somn, hipervigilență sau probleme conexe. DSM-V subliniază și aspectul de „luptă sau fugi” asociat cu PTSD. În diagnosticarea tulburării de stres posttraumatic, DSM-V susține că  tulburarea trebuie să continue mai mult de o lună, eliminând distincția între faza acută și cea cronică ale PTSD. Perturbarea, indiferent de declanșatorul ei, provoacă suferință semnificativă clinic sau afectare a interacțiunilor sociale ale individului, a capacității de muncă sau a altor domenii importante de funcționare. Nu este rezultatul fiziologic al unei alte afecțiuni medicale, medicamente, droguri sau alcool.

DSM-V include două subcategorii ale PTSD:

• PTSD la copii mai mici de 6 ani;
• PTSD cu simptome disociative proeminente (experiențe de a se simți detașat de propria minte sau de corp; experiențe în care lumea pare ireală sau distorsionată).

  PTSD a fost identificat ca atare în preajma celor două războaie mondiale, atunci când s-a constatat că afectează veteranii de război, dar în timp s-a constatat că nu se limitează doar la această categorie de indivizi. Astfel, PTSD poate apărea la toți oamenii, de orice etnie, naționalitate sau cultură și la orice vârstă. Potrivit Asociației Americane de Psihiatrie, „PTSD afectează aproximativ 3,5% dintre adulții din SUA în fiecare an. Prevalența PTSD pe parcursul vieții la adolescenții cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani este de 8%. Se estimează că una din 11 persoane va fi diagnosticată cu PTSD de-a lungul vieții. Femeile au de două ori mai multe șanse decât bărbații să aibă PTSD. Trei grupuri etnice – latinii din SUA, afro-americani și nativi americani/nativi din Alaska – sunt afectate în mod disproporționat și au rate mai mari de PTSD decât albii non-latino”. 

După un eveniment periculos, este firesc să avem unele probleme emoționale, însă numai un profesionist în sănătate mintală poate determina dacă simptomele îndeplinesc criteriile pentru PTSD, deoarece nu toți cei care experimentează un eveniment periculos dezvoltă tulburarea. Mai mulți factori joacă un rol în diagnosticare: unii dintre aceștia sunt prezenți înaintea traumei, pe când alții devin importanți în timpul și după evenimentul traumatic. Diagnosticul de PTSD necesită expunerea la un eveniment traumatic supărător, incluzând trăirea directă a unui eveniment, asistarea la un eveniment traumatic care se întâmplă altora sau aflând că un eveniment traumatic s-a întâmplat unui apropiat. PTSD poate apărea și ca urmare a expunerii repetate la detalii evenimentului traumatic.

Persoanele care suferă de tulburarea de stres posttraumatic au gânduri și sentimente intense legate de experiența lor, care durează mult timp după încheierea evenimentului dureros. Aceste persoane pot retrăi evenimentul prin flashback-uri ori prin apariția unor coșmaruri, pot simți tristețe, frică sau furie și se pot simți detașați sau înstrăinați. Persoanele diagnosticate pot evita situațiile sau persoanele care le amintesc de evenimentul traumatic și pot avea reacții negative puternice la un zgomot puternic sau la o atingere accidentală. 

Simptomele PTSD apar de obicei în decurs de cel puțin trei luni de la evenimentul traumatic. Pentru a îndeplini criteriile pentru PTSD, o persoană trebuie să aibă simptome suficient de severe care să-i afecteze viața cotidiană mai mult de o lună și care să nu aibă nicio legătură cu anumite medicamente, consumul de substanțe interzise sau alte boli. Prezența tulburării variază de la un individ la altul. Unii oameni se recuperează în decurs de șase luni, alții au simptome care durează mai mult de un an. Tulburarea de stres posttraumatic poate fi însoțită de depresie, consum de substanțe interzise sau una sau mai multe tulburări de anxietate. 

Simptomele PTSD

Simptomele specifice pot varia ca severitate, dar pentru a fi diagnosticat cu PTSD, un adult trebuie să aibă toate simptomele următoare, timp de minim o lună:

• Cel puțin un simptom de intruziune sau reexperimentare; 
• Cel puțin un simptom de evitare;
• Cel puțin două simptome de excitare și reactivitate;
• Cel puțin două simptome de alterare a cogniției și dispoziției;

1. Simptomele de rexperimentare pot fi declanșate de gândurile, sentimentele, cuvintele, obiectele sau situațiile care amintesc de eveniment. Simptomele de reexperimentare includ:

• flashback-uri; 
• retrăirea evenimentului traumatizant prin simptome fizice, cum ar fi bătăi accelerate ale inimii sau transpirație;
• amintiri sau vise recurente legate de eveniment;
• gânduri supărătoare;
• experimentarea semnelor fizice de stres.

2. Simptomele de evitare pot determina oamenii să-și schimbe obiceiurile zilnice. De exemplu, unii oameni pot evita să șofeze sau să meargă cu mașina după un accident de mașină grav. Evitarea amintirilor legate de evenimentul traumatic poate include evitarea oamenilor, locurilor, activităților, obiectelor și situațiilor care pot declanșa amintiri supărătoare. Oamenii pot încerca să evite să-și amintească sau să se gândească la evenimentul traumatizant. Ei pot rezista să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat sau despre ce simt în legătură cu asta. Simptomele de evitare includ:

• distanțarea de locurile/ evenimentele/obiectele care amintesc de experiența traumatică;

• evitarea gândurilor/sentimentelor legate de evenimentul traumatic.

3. Simptomele de excitare sunt adesea constante și pot conduce la sentimente de stres și furie. Ele pot interfera cu anumite părți ale vieții cotidiene, cum ar fi somnul, mâncatul sau concentrarea. Simptomele de excitare și reactivitate includ:

• starea încordată, senzația de a fi mereu în gardă;
• dificultăți de concentrare;
• dificultăți de a adormi sau de a rămâne adormit;
• irascibilitate, izbucniri de furie sau agresivitate;
• angajarea într-un comportament riscant, imprudent sau distructiv.

4. Alterările cogniției și dispoziției rezidă în incapacitatea subiectului de a-și aminti aspecte importante ale evenimentului traumatic. Totodată apar gânduri și sentimente negative care duc la credințe continue și distorsionate despre sine sau despre ceilalți („Sunt un om rău”, „Nimeni nu poate fi de încredere” etc.). Simptomele de alterare a cogniției și a stării de spirit pot să debuteze sau se pot agrava după evenimentul traumatic. Ele pot determina o persoană să se simtă detașată de prieteni sau de membrii familiei. Simptomele alterării cognitive și ale stării de spirit includ:

• dificultate în a-și aminti caracteristicile cheie ale evenimentului traumatic;
• gânduri negative despre sine sau despre lume;
• gânduri distorsionate despre cauza sau consecințele evenimentului care duc la învinovățirea greșită pe sine sau pe ceilalți;
• sentimente exagerate de vină îndreptate către sine sau către ceilalți;
• emoții negative continue, cum ar fi frica, groaza, furia, vinovăția sau rușinea;
• pierderea interesului pentru activitățile plăcute, de care se bucura anterior;
• sentimente de izolare socială;
• dificultăți în a simți emoții pozitive, cum ar fi fericirea sau satisfacția.

Copiii și adolescenții pot avea reacții extreme la traume, dar unele dintre simptomele lor pot să nu fie aceleași cu cele observate la adulți. La copiii sub vârsta de 6 ani, aceste simptome pot include:

• udarea patului după ce a învățat să folosească toaleta;
• să nu își amintească cuvintele, sau să nu poată vorbi;
• să reprezinte evenimentul înfricoșător în timpul unui joc;
• să fie neobișnuit de lipicios cu un părinte sau alt adult.

Copiii mai mari și adolescenții prezintă de obicei simptome mai asemănătoare cu cele observate la adulți. De asemenea, pot dezvolta comportamente perturbatoare, lipsite de respect sau distructive. Copiii mai mari și adolescenții se pot simți vinovați pentru că nu au prevenit rănirea sau decesul unei persoane dragi. Ei pot avea și gânduri de răzbunare.

Factorii de risc care pot crește probabilitatea de a dezvolta PTSD la vârsta adultă includ:

• expunerea la experiențe traumatice anterioare, în special în timpul copilăriei;
• rănirea sau vederea unor oameni răniți sau uciși;
• senzația de groază, neputință sau frică extremă;
• lipsa unui sprijin social după eveniment;
• confruntarea cu stres suplimentar după eveniment, cum ar fi pierderea unei persoane dragi, durere, vătămare sau pierderea locului de muncă sau a unei case;
• antecedente personale sau familiale de boli mintale sau consum de substanțe interzise.

Factorii de reziliență care pot reduce probabilitatea de a dezvolta PTSD includ:

• subiectul caută sprijin de la prieteni, familie sau grupuri de sprijin;
• subiectul învață să se simtă în regulă cu acțiunile cuiva ca răspuns la un eveniment traumatizant;
• subiectul are o strategie de coping pentru a trece și a învăța din evenimentul traumatic;
• subiectul este pregătit și capabil să răspundă la evenimentele supărătoare pe măsură ce apar, în ciuda faptului că simte frică.

Unele persoane cu PTSD, cum ar fi cele care se află în relații abuzive, pot experimenta o traumă continuă. În aceste cazuri, tratamentul este de obicei cel mai eficient atunci când se abordează atât situația traumatică cât și simptomele PTSD. Cercetările arată că sprijinul familiei și prietenilor poate fi, de asemenea, o parte importantă a recuperării.

Persoanele care se confruntă cu evenimente traumatice sau care au PTSD pot experimenta și alte tulburări: tulburare de panică, depresie, adicții probleme de memorie și alte probleme de sănătate fizică și mintală, sau gânduri suicidare. 

Psihoterapia în cazul PTSD

Psihoterapia include o varietate de tehnici pe care profesioniștii din domeniul sănătății mintale le folosesc pentru a ajuta oamenii să-și identifice și să-și schimbe emoțiile, gândurile și comportamentul, oferind sprijin, educație și îndrumare atât persoanelor cu PTSD cât și familiilor acestora. Tratamentul poate avea loc individual sau în grup și durează de obicei între 6 și 12 săptămâni. Unele tipuri de psihoterapie vizează simptomele PTSD, în timp ce altele se concentrează pe problemele sociale sau familiale ale clientului, punând adesea accent pe abilitățile acestuia de învățare, cu finalitatea de a-l ajuta în procesul de identificare a declanșatorilor și gestionare a simptomelor.

Hipnoterapia în cazul stresului acut și post-traumatic urmează pașii stabiliți de Spiegel [a se vedea  Holdevici, p. 451], astfel: 

• Confruntarea directă a clientului cu evenimentele traumatice;
• Condensarea evenimentului respectiv, respectiv concentrarea asupra momentelor esențiale ale evenimentului traumatic și nu asupra detaliilor;
• Mărturisirea presupune că terapeutul îl determină pe client să discute despre fapte sau emoții care sunt jenante pentru el (chiar dacă aceste amănunte pot fi respingătoare pentru terapeut), pentru a-l ajuta să facă distincția între vinovăția nepotrivită și remuşcarea reală;
• Consolarea presupune că intensitatea experiențelor traumatice necesită o abordare activă de consolare din partea terapeuților, ca nu cumva să fie percepuți ca fiind judecători; 
• Conștientizarea rezidă în faptul că amintirile traumatice disociate anterior trebuie făcute conștiente într-o manieră graduală, care să nu copleșească pacientul. 
• Concentrarea atenției spre interior înseamnă concentrarea atenției asupra examinării detaliate a amintirilor traumatice și apoi asupra restructurării acestora, astfel încât atenția să poate fi îndepărtată de experiența traumatică atunci când starea hipnotică se încheie.
• Controlul constă în aceea că procesul prin care este efectuată intervenția terapeutică trebuie să sporească sentimentul pacientului de control asupra amintirile traumatice, deoarece cel mai dureros aspect al traumei este sentimentul absolut de neputință, pierderea controlului asupra propriului corp și asupra cursului evenimentelor;
• Congruență are ca finalitate integrarea materialul traumatic disociat sau reprimat în conștient, astfel încât clientul să poată tolera această experiență.

 

Psihoterapia cognitiv-comportamentală, care se utilizează adesea împreună cu hipnoterapia, poate include terapia de expunere, restructurarea cognitivă și inocularea stresului, astfel:

• Terapia prin expunere îi ajută pe oameni să învețe să-și gestioneze frica expunându-i treptat, într-un mod sigur, traumei pe care au trăit-o. Ca parte a terapiei de expunere, oamenii se pot gândi sau scrie despre traumă sau pot vizita locul în care s-a întâmplat. Această terapie poate ajuta persoanele cu PTSD să reducă simptomele care le provoacă suferință.
• Restructurarea cognitivă îi ajută pe oameni să dea sens evenimentului traumatic. Uneori oamenii își amintesc evenimentul altfel decât s-a întâmplat. Ei pot simți vinovăție sau rușine pentru ceva care nu este vina lor. Restructurarea cognitivă poate ajuta persoanele cu PTSD să se gândească la ceea ce s-a întâmplat într-un mod realist.
• Tehnica de inoculare a stresului.

Terapie cognitiv comportamentală poate fi foarte eficientă în abordarea stresului posttraumatic. Terapia de procesare cognitivă, terapia de expunere prelungită și terapia de inoculare a stresului se numără printre tipurile de CBT utilizate pentru tratarea PTSD. Terapia de procesare cognitivă este o terapie cognitiv-comportamentală bazată pe dovezi, concepută special pentru a trata PTSD și simptomele comorbide. Se concentrează pe schimbarea emoțiilor negative dureroase (cum ar fi rușinea sau vinovăția) și convingerile (cum ar fi „am eșuat” ori „lumea este periculoasă”) din cauza traumei. Terapeuții ajută persoana să se confrunte cu astfel de amintiri și emoții supărătoare. Terapia de expunere prelungită folosește imaginarea repetată și detaliată a traumei sau expunerile progresive la „declanșatorii” simptomelor într-un mod sigur și controlat pentru a ajuta clientul să facă față, adică să dobândească controlul asupra stresului și să învețe să facă față. 

Desensibilizarea și reprocesarea prin mișcarea oculară pentru PTSD este o psihoterapie centrată pe traumă care se administrează pe o perioadă de aproximativ 3 luni. Această terapie ajută o persoană să reproceseze amintirile legate de traumă, astfel încât să fie trăită într-un mod diferit. După o anamneză amănunțită și elaborarea unui plan de tratament, terapeutul ghidează pacientul prin întrebări despre amintirile traumatice. Mișcările oculare similare cu cele din somnul REM sunt recreate în timpul unei ședințe, punând pacientul să urmărească degetele terapeutului mergând înainte și înapoi sau urmărind o bară de lumină. Mișcările ochilor durează o perioadă scurtă de timp și apoi se opresc. Experiențele din timpul unei sesiuni pot include schimbări în gânduri, imagini și sentimente. După sesiuni repetate, memoria tinde să se schimbe și este trăită într-un mod mai puțin negativ. Terapia de grup încurajează supraviețuitorii unor evenimente traumatice similare să-și împărtășească experiențele și reacțiile într-un cadru confortabil și fără judecăți. Membrii grupului se ajută reciproc să realizeze că mulți oameni ar fi răspuns la fel și ar fi simțit aceleași emoții. Terapia de familie poate ajuta, de asemenea, deoarece comportamentul și suferința persoanei cu PTSD pot afecta întreaga familie.

Alte psihoterapii, cum ar fi terapiile interpersonale, de susținere și psihodinamice, se concentrează pe aspectele emoționale și interpersonale ale PTSD. Acestea pot fi utile pentru persoanele care nu doresc să se expună la amintiri ale traumelor lor. Medicamentele pot ajuta la controlul simptomelor PTSD. În plus, ameliorarea simptomelor pe care o oferă medicația permite multor oameni să participe mai eficient la psihoterapie. Unele antidepresive, cum ar fi ISRS și SNRI (inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei și inhibitori ai recaptării serotoninei-norepinefrine), sunt utilizate în mod obișnuit pentru a trata simptomele de bază ale PTSD. 

Sunt utilizate fie singure, fie în combinație cu psihoterapie sau alte tratamente. Alte medicamente pot fi utilizate pentru a reduce anxietatea și agitația fizică sau pentru a trata coșmarurile și problemele de somn care deranjează mulți oameni cu PTSD. Alte tratamente, inclusiv terapii complementare și alternative, sunt, de asemenea, folosite din ce în ce mai mult pentru a ajuta persoanele cu PTSD. Aceste abordări oferă tratament în afara clinicii convenționale de sănătate mintală și pot necesita mai puține discuții și dezvăluiri decât psihoterapia. Exemplele includ acupunctura, yoga și terapia asistată de animale. Pe lângă tratament, mulți oameni cu PTSD consideră că este foarte util să-și împărtășească experiențele și sentimentele cu alții care au experiențe similare, cum ar fi într-un grup de sprijin de la egal la egal.

 

BIBLIOGRAFIE

1. American Psychiatric Association Division of Research. Highlights of Changes from DSM-IV to DSM-V: Posttraumatic Stress Disorder, 1 Jul 2013,   https://focus.psychiatryonline.org/doi/10.1176/appi.focus.11.3.358  
2. American Counseling Association (ACA). Code of Ethics, 2014.  http://www.counseling.org/docs/ethics/2014-aca-code-of-ethics.pdf?sfvrsn=4
3. American Psychological Association (APA). Society of psychological hypnosis: Division 30, 2016. http://www.apadivisions.org/division-30/about/index.aspx.
4. American Psychiatric Association. What is Posttraumatic Stress Disorder (PTSD)? https://www.psychiatry.org/patients-families/ptsd/what-is-ptsd
5. American Society of Clinical Hypnosis. Clinical hypnosis: intermediate training manual, 2013.
6. American Psychiatric Association. Diagnostic and statistical manual of mental disorders: Fourth Edition (DSM/IV). Washington DC, 1994.
7. American Psychiatric Association. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fourth Edition, (DSM/IV. Text Revision DSM/V). Washington DC, 2015.
8. American Psychiatric Association. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders. 5th ed. DSM-V. Arlington, VA: American Psychiatric Publishing; 2013.
9. Barrios, A. Hypnotherapy: A reappraisal. In: Psychotherapy: Theory, Research, and Practice, 7(1), 2–7, 1970.
10. Bryant RA, Harvey AG, Dang ST, Sackville T, Basten C. Treatment of acute stress disorder: a comparison of cognitive-behavioral therapy and supportive counseling. In: Journal of consulting and clinical psychology. Oct;66(5):862, 1998.
11. Barrus, Mark. Reducing Separation Anxiety with Clinical Hypnotherapy, 2019 https://www.iwanttoquitsmoking.com/reducing-separation-anxiety-with-clinical-hypnotherapy/
12. Bryant RA, Harvey AG, Dang ST, Sackville T, Basten C. Treatment of acute stress disorder: a comparison of cognitive-behavioral therapy and supportive counseling. In: Journal of consulting and clinical psychology. Oct; 66(5):862, 1998.
13.  Cavarra, Mauro, Adelina Brizio, Nicoletta Gava. Ericksonian hypnotherapy for selective mutism: A single-case study. Acta Biomed, 2016 Jan 16;87(3):299-309. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/28112698/
14. Clinical Research Unit for Anxiety and Depression. Understanding and managing anxiety, http://www.psychology.org.au/publications/ tip_sheets/anxiety/.
15. Crasilneck, H.B., Hall, J. A. Clinical Hypnosis: Principles & Applications. Orlando: Grune & Stratton, 1985.
16. Dafinoiu, Ion, Jeno-LaszloVargha. Hipnoza clinică. București, 2003.
17. Deiker, T.E., Pollock, D.H. Integration of hypnotic and systematic desensitization techniques as in the treatment of phobias: A case report. In: American Journal of Clinical Hypnosis, 17, 170- 174, 1975.
18. Dryden-Edwards, R., Anxiety, http://www.emedicinehealth.com /anxiety/article_em.htmv
19. Dwivedi SK, Kotnala A. Impact of Hypnotherapy in Mitigating the Symptoms of Anxiety. In: International Journal of Psychology and Psychiatry. 2(2):315-30, 2014.
20. Ellis, A. Cum să vă controlaţi anxietatea. Bucureşti: Editura Meteor Press, 2009. 
21. Fermouw, W.J., Gross, R. Issues in cognitive behavioral treatment of performance anxiety. Chapter In: P. C. Kendall (Ed.). Advances in CognitiveBehavioral Research: Volume 2. New York, 1983.
22. Finkelstein, Selig, D. D.S., Pleasan tvtlle, New York, in Hammond Corydon. Handbook of Hypnotic Suggestions and Metaphors – First Edition. New York City, 1990.
23. Frew, J., Spiegler, M. D. Contemporary psychotherapies for a diverse world. New York, 2013.
24. Hammond Corydon. Handbook of Hypnotic Suggestions and Metaphors – First Edition. New York City, 1990.
25. Hilgard ER, Hilgard JR. Hypnosis in the relief of pain. Routledge; 2013. 
26. Holdevici, Irina. Hipnoza clinică. București, 2015.
27. Lăzărescu, Mircea, Bărănescu, R. Psihopatologie descriptivă: semne şi sindroame în tulburările mentale. Iaşi, 2011. 
28. Himanshi Singh, Pradeep Kumar. Efficacy of hypnotism in the management of psychiatric disorders. In: The International Journal of Indian Psychology ISSN 2348-5396 (Online) | ISSN: 2349-3429 (Print) Volume 8, Issue 3, July- Sep, 2020 DIP: 18.01.042/20200803, DOI: 10.25215/0803.042 http://www.ijip.in.
29. Huynh ME, Vandvik IH, Diseth TH. Hypnotherapy in child psychiatry: the state of the art. Clinical Child Psychology and Psychiatry. Jul;13(3):377-93, 2008.
30. Kupfer, David J. Anxiety and DSM -5: Dialogues in Clinical Neuroscience, 2015, Sep; 17(3): 245–246. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4610609/
31. Lynn SJ, Kirsch I, Barabasz A, Carden E, Patterson D. Hypnosis as an empirically supported clinical intervention: The state of the evidence and a look to the future. In: International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis. Apr 1;48(2):239-59, 2000.
32. Lynn, S. J., Barnes, S., Deming, A., & Accardi, M. Hypnosis, rumination, and depression: Catalyzing attention and mindful-based treatments. In: International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, 58(2), 202–221, 2010.
33. Logsdon, F.M. Age regression in diagnosis and treatment of acrophobia. In: American Journal of Clinical Hypnosis, 3, 108 – 109, 1960.  
34. Marinoff, Lou. Înghite Platon, nu Prozac. București, 2019.
35. McLaughlin, K., Nolen-Hoeksema, S. Rumination as a transdiagnosic factor in depression and anxiety. In: Behavior Research and Therapy, 49, 186–193, 2011.
36. Preda, Georgeta. Abordări psihoterapeutice în tulburarea anxioasă – atacul de panică. In Cercetări filosofico-psihologice, anul V, nr. 1, p. 101–106, Bucureşti, 2013.
37. Rudică, T. Maturizarea personalităţii. Iaşi, 2012.
38. Schoenberger, N.E. Research on hypnosis as an adjunct to cognitive-behavioral psychotherapy. In: International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, Apr 1; 48(2):154-69, 2000.
39. Spiegel, H, Spiegel, D. Trance and treatment: Clinical uses of hypnosis. In: American Psychiatric Pub, 2008 May 20.
40. Stossel, Scott. Anxietatea. O poveste personal despre frică, speranță și căutarea liniștii interioare, București, 2019.
41. Stickney, Edwin L., M.D. Mtfes Ctty, Montana, in Hammond Corydon. Handbook of Hypnotic Suggestions and Metaphors – First Edition. New York City, 1990.
42. Wilde, J. Treating anger, anxiety, and depression in children and adolescents: A cognitive-behavior perspective. New York, 1996.
43. Wadden, T. A., & Anderton, C. H. The clinical use of hypnosis. In: Psychological Bulletin, 91(2), 215–243, 1982.
44. Wael, Mustafa Abu Hassan. Hypnosis and Clinical Hypnotherapy in the Treatment of Psychological and Psychosomatic Ailments. In: Medical Journal of Babylon-Vol. 11- No. 2, 2014.

45. Watkins, John, G., Watkins, Helen H. Ego States: Theory and Therapy New York, 1997.

46. Yapko, Michael D. Essentials of Hypnosis. New York, 1995.